Norii parcă trec mai repede astăzi. Par niște feline înfometate. Cerul e savana unde își urmăresc agil prada. Șoferilor nu le pasă nici de nori, nici de cer, așa că roiesc permanent pe ambele sensuri de mers. Vântul îmi izbește obrazul și simt că trăiesc. Simt cum sângele o ia la vale în goana lui neînțeleasă. Pentru un moment gândurile îmi pătrund pe un alt tărâm. Pentru un moment simt Liniștea. Nu am mai simțit de ceva timp echilibrul ăsta perfect. Să fii parte din sălbăticia urbană, dar totuși să vezi, să auzi, să simți Liniștea.
L-am simțit pe El. L-am văzut pe El. L-am auzit pe El. Liniștea, echilibrul perfect e El. Am simțit veșnicia. Am simțit cum va fi acolo. Am simțit cum în mijlocul închinării nesfârșite zgomotele alcătuiesc, de fapt, Liniștea.
Din fericire, viața mea e o călătorie înspre Acasă. Și a ținut să-mi reamintească asta aducându-mi gândurile înapoi.
Mă duc să continui călătoria. Nu știu cât mai am până Acasă și nici nu-mi doresc să știu. Știu doar că Acasă e singurul loc în care-mi doresc să ajung. Și mai știu că norii îmi vor mai fi martori și la următoarele întâlniri cu Liniștea.
