Scrisoare către Moșu'

Dragă Moșule,

D-abia aștept ajunul Crăciunului ca să iei aminte la dorințele mele. Și să știi că nu-s puține că doar mă cunoști de atâția ani...Nu mă mulțumesc cu jumătăți de măsură.

În primul rând, îmi doresc ca oamenii să se poată bucura de aceste sărbători ale iernii. Să renunțe la invidie, răutăți, săgeți otrăvite aruncate către cei din jurul lor, patimi și lucruri care nu-și au rostul. Lucruri care le răpesc timp prețios, timp pe care nu-l vor putea răscumpăra dup-aia. Mi-aș dori ca toți să zâmbească și să răspândească în jurul lor bucurie. Să se gândească la alți semeni de-ai lor aflați în nevoie și să aibă o atitudine corectă față de ei. Să dăruiască fără a aștepta ceva în schimb, ci recunoștința din ochii sărmanilor să le fie de-ajuns. Să mediteze la ceea ce contează și să nu aștepte mană cerească. Să realizeze că au ce arăta lumii și să facă diferența atunci când e necesar. Să conștientizeze că trebuie să-și depășească condiția și să nu rămână simpli proletari consumatori de orice le este băgat pe gât.

În cel de-al doilea rând, mi-aș dori ca să distrugi vraja superficialității ce cuprinde pe tot mai mulți. Aș vrea ca  unii dintre ei să renunțe la superioritatea ce o afișează de fiecare dată când au ocazia, superioritate care nici măcar nu a fost câștigată în vreun mod. Aș mai vrea ca ironiile ieftine aruncate în stânga și-n dreapta să se transforme în sfaturi și ajutor acordat celor mai săraci intelectual. Ar fi mult mai util decât un mișto care le dovedește de fapt prostia, în niciun caz așa-zisa superioritate. Totodată, dacă nu mă întind prea mult, ti-aș mai cere ca pseudoșmecheria (mă refer la cei care se cred buricul pământului dacă-s băgați în seamă mai mult decât porția lor zilnică de atenție) să fie înlocuită de maturitate și responsabilitate.

În ultimul rând, aș vrea ca lumea să fie inundată de o iubire reală, de acea agape mult visată, mai presus de eros și philia. O iubire în care să nu judeci, să nu cataloghezi, ci să accepți defectele celuilalt. O iubire perfectă, îndreptată către toți semenii. Poate părea imposibil de luptat împotriva firii umane, dar marile bătălii se câștigă pas cu pas, pregătind fiecare detaliu.

Sper că nu ți-am cerut prea multe și că n-o să arunci scrisoarea mea.

Cu respect,
Un visător.

P.S.: Moșule, tu de fapt nu exiști, așa-i? Copiii, și chiar și oamenii, își pun atâtea speranțe în tine...Și tu ești doar o fantasmagorie. Iar motivul principal al sărbătorilor este adeseori uitat. Cel care ar trebui sărbătorit și care poate împlini dorințele fiecăruia este dat la o parte...Stii ce, Moșule? De fapt poți face ce vrei cu scrisoarea mea, că nu-mi mai pasă!

Întrebări

Oare ne poate oferi viața o a doua șansă de a fi cu persoana iubită? Dar oare merităm noi asta? Sau, după caz, merită persoana iubită o a doua șansă? Am spus 'după caz' deoarece acest lucru depinde de care dintre noi a avut cea mai multă vină atunci când am dat cu piciorul primei șanse. Doar că nu mai are niciun sens a măsura vina, e inutil. Iar părerea mea e că într-o relație vina aparține în egală măsură amândurora. Aparențele sunt cele care ne dau impresia că unul a avut un dram de vină mai mult decât celălalt. Deci nu putem cântări vina, prin urmare întrebarea privind meritul persoanei iubite la o a doua șansă cade. Apare însă altă întrebare...Dacă vreodată Dumnezeu ne va mai îngădui să regăsim în acea persoană tot ceea ce iubeam cândva, vom fi noi capabili sa profităm de oportunitatea ivită? Vom putea privi cu încredere înspre viitor sau ne vom lăsa pradă greșelilor trecutului? Se spune că un lucru dureros înfăptuit de cineva drag ție se iartă dar nu se uită. Nu cred că e universal valabil, ci depinde de la caz la caz și de la persoană la persoană.

Cel mai mare obstacol în calea unui nou început e reticența. Reticența că celălalt nu s-a schimbat și că va continua pe calea ce a dus la adâncirea prăpastiei dintre voi. Răsare o nouă întrebare: putem noi, prin forțele proprii, să schimbăm alți oameni? Nu, nu avem această putere pentru că dacă am avea-o am fi de necontrolat. Noi putem doar să-i manipulăm pe ceilalți iar asta produce o schimbare superficială, de suprafață. Schimbarea adevărată va veni doar prin propria lor voință și prin conștientizarea faptului că altfel nu se poate. Pentru schimbare e nevoie de sprijinul și încrederea noastră necondiționată. Aceea va fi schimbarea reală și durabilă. Acum se naște cea mai dificilă întrebare...Nu ar trebui ca dragostea noastră să fie sinceră și fără echivoc?Sau să-l iubim pe celălalt fără a simți nevoia de a-l impulsiona spre o schimbare? Nu ar trebui să-i acceptăm, fără ezitare, defectele? Așa ar trebui, într-o iubire ideală, doar că suntem oameni. Iar oamenii sunt slabi, fricoși și îndoielnici.

Nu putem schimba natura noastră, pe care am primit-o odată cu păcatul strămoșesc. În schimb putem iubi. Poate că nici măcar n-o să ne apropiem vreodată de iubirea ideală, dar atâta vreme cât știm ce ne-a facut fericiți cândva, o a doua șansă merită încercată. Ar trebui să ne asumăm mai multe riscuri, pentru că dacă nu riști, nu câștigi.

Întrebările care apar sunt multe iar unele dintre ele nu vor avea un răspuns cert până când nu vor fi experimentate. Uneori acestea nu fac altceva decât să ne îndepărteze de esență. Iar ceea ce contează e esența, nu sticluța.

Prima zi

Și iat-o c-a venit. Ziua pe care o așteptam cam de la sfârșitul lunii februarie. Ziua care alungă rigiditatea specifică toamnei și aduce o mobilitate sufletească totală.

Un nou început a venit cu această zi. Un nou ciclu de clișee pe Facebook, de genul "Ningeee" sau alte dulcegării ce caracterizează sezonul. Nu le condamn pentru că, până la urmă, sezonul este unul al dulcegăriilor, al atmosferei de sărbătoare și al dezinvolturii copiilor. Iar iarna este anotimpul meu preferat. Risc să fiu subiectiv- de fapt subiectivismul apare de la început dacă e anotimpul meu preferat- dar asta este. Mă veți înțelege și poate vă veți regăsi în trăirile mele.

După cum spuneam la început este prima zi, după ceva timp, în care m-am simțit din nou în elementul meu. Am ieșit din umilu-mi adăpost pentru a mă aproviziona cu cele de-ale gurii când un vânt destul de tăios mi-a trecut prin păr. Și când spun tăios, mă refer la adevăratul sens al cuvântului, fără a exagera cu nimic. Mă urc în troleibuz și aici văd oameni grăbiți și de-a dreptul deranjați de vremea câinoasă de-afară. De parcă vremea e cauza tuturor problemelor pe care le au. Cred că aveau nevoie de ceva pe care să arunce toată vina pentru nereușitele lor iar ei să fie absolviți. Ca de obicei, legea firii își cere drepturile. Ajung la supermarket și intru. Aici dau de alți oameni grăbiți și obosiți de-atâta agitație, încrâncenați din cauza nesiguranței zilei de mâine. Oare unde o fi speranța, nădejdea unui mâine mai bun decât azi? Unde o fi bucuria de sezon? Totuși să nu uităm că sezonul are ca ax central sărbătoarea Crăciunului, adică nașterea Mântuitorului și nu brazi fițos ornamentați sau exces de grăsimi și alcool. Iarna înseamnă și exuberanță, căldură. Exces de căldură, dar nu din aceea din combustibili care nu se regenerează, ci căldură care se reînnoiește odată cu fiecare zâmbet, cu fiecare scrisoare naivă către Moșul, cu fiecare vis ce a fost lansat către cer. Dar unde-s lucrurile astea? Că oamenii din jurul meu îmi dau impresia că mă aflu într-o Siberie continuă, într-o lume înghețată de griji și nevoi.

Ies din magazin și momentul culminant îmi aduce o explozie de lumină pe chip. Particulele acelea micuțe de apă înghețată mi se izbesc de față, în bătaia nemiloasă a vântului. Particulele pe care le așteptasem ca un copilaș neștiutor. Nu-mi mai trebuie nici fețe zâmbitoare, nici strădanie din partea celor din jurul meu pentru a simți bucuria. Ș-așa cei de pe drum continuă tradiția celor din troleibuz și din supermarket, cu fețe crispate și dezgustate de jocul fulgilor. Nu-mi mai trebuie nimic pentru că acum am totul. Am satisfacția unui om ce tocmai a cucerit Everestul. Și ce că îmi clănțăne dinții-n gură? Și că nu-mi mai simt mâinile? Sau că părul îmi stă în toate direcțiile?

Importantă e ea, prima zi de iarnă adevărată...

Rațiune vs Sentiment

Îmi bântuie visele, iar somnul nu-mi mai aparține ci e tot al ei. Subconștientul meu e plin cu schița zâmbetului acela dulceag. De fapt, toate gândurile mele sunt sub stăpânirea ei. Sunt un sclav al instinctelor și al propriilor principii.

Cum pot acele circumstanțe banale ale "întâlnirii" noastre să ducă, într-un final, la un asemenea rezultat? Eu, cel pentru care contează doar logica și cel care consideră că emoțiile ar trebui strânse într-un sac și aruncate în oceanul ironiei...Da, eu! Cum se poate așa ceva? Nu, eu sunt rațional până-n măduva oaselor, gândesc limpede, nu mă las împiedicat de asemenea mizilicuri cum sunt sentimentele. Și până la urmă, ce-s alea sentimente? Niște nimicuri pe care amărâții ăștia care mă înconjoară pun atâta preț...E ca și cum ai da unei bucăți de hârtie igienică o valoare inestimabilă. Sunt înconjurat doar de ignoranți. Dar totuși, mi se poate întâmpla mie una ca asta? Nu, nu cred, n-are cum. Atunci de ce momentele mele de luciditate maximă s-au transformat brusc în ceva atât de...comun? De ce singurul lucru la care mă mai pot concentra este eleganța mișcărilor ei? Naturalețea aceea care dă pe dinafară ca lava unui vulcan stins de mult timp. De ce, de ce , de ce?

Nu mai suport această stare de insecuritate în care sunt prizonier, fără voia mea. E ceva inedit, ceva pentru care nu am fost antrenat. E ca un joc stupid și copilăresc ale cărui reguli nu mi-au fost curioase până acum. Sau mai degrabă e ca o boală, care debutează într-o anumită zonă a corpului și, pe parcurs, se extinde fără posibilitate de a o elimina. Boală care te lasă sleit de orice urmă de putere, care te ucide încet și dureros. 

Unde-mi este stăpânirea de sine acum? Discernământul îmi este tot mai microscopic într-o lume a trăirilor tot mai intense. O lume pe care dacă o examinez mai minuțios nu pare chiar atât de înnegrită. Ba, parcă întrezăresc culoare, lumină. Ce-o fi asta ce simt acum? Căldură? Ce sunt astea ce se propagă în jurul meu? Vise pierdute dar regăsite? Iluzii devenite realitate? Nu, așa ceva trebuie să înceteze! Mă voi opri din a le lua măcar în calcul. Sigur există un leac și la boala asta. Adică sper. Trebuie să existe! Pentru că altfel voi deveni doar un ignorant, exact ca unul dintre cei de care sunt înconjurat. Un ignorant cu sentimente, pentru care rațiunea va trece pe plan secund...

Magia Vinerii Negre

Black Friday a ajuns, pentru cel de-al doilea an consecutiv, și în România. Ca mai toate chestiile americane, gen Halloween, Valentine's Day, și altele, această zi a reducerilor este o prostie. Ne pricepem de minune să importăm obiceiuri americane și să ne lăsăm vrăjiți de "magia" lor. Pentru cine nu cunoaște, Black Friday se desfășoară în ziua imediat următoare sărbătorii de Thanksgiving Day (Ziua Recunoștinței) și deschide, practic, sesiunea de cumpărături a sezonului de iarnă.

În această zi toate magazinele mari fac reduceri pentru ca oamenii să se înghesuie la standurile lor. Și oamenii, în ignoranța lor, chiar asta fac. Se calcă în picioare, își dau coate, se înjură unul pe altul și așteaptă la cozi interminabile pentru a prinde și ei un produs cât de mic la reducere.

Ce înseamnă de fapt această zi mult așteptată? Manipulare economică din partea companiilor naționale mari și chiar din partea multinaționalelor care participă la acest joc. Momeala este aruncată cu ceva timp înainte, prin intermediul campaniilor ce promovează momentul, iar oamenii o mușcă cu poftă. Nu este altceva decât o chestie psihologică. Reducerile sunt doar iluzorii și stocul de produse ale căror prețuri avem impresia că sunt micșorate este foarte limitat. Dar dacă cineva ne spune că putem primi ceva moca, atunci de ce să nu ne călcăm în picioare pentru acel ceva? De ce să nu ne pierdem o zi aiurea când o puteam folosi în scopuri mult mai benefice? Oricum nu contează că poate lucrul pe care l-am cumpărat nici nu ne era absolut necesar. Contează că l-am achiziționat în magica zi de Black Friday. Parcă simțim mirosul fin al acestei zile imprimat în el. Cred că cea mai potrivită analogie pentru ceea ce se întâmplă cu oamenii de Black Friday ar fi celebrele scene din serialul The Walking Dead, unde zombii încep să meargă hipnotizați unul după celălalt atunci când simt mirosul sângelui proaspăt.

Partea cea mai tristă d-abia acum vine. E adevărat faptul că crește consumul, dar banii cheltuiți în disperare nu mai fac parte din circuit, ci merg direct în buzunarele ofertanților. Iar amărâtul de TVA care merge la stat e infim în comparație cu profitul uriaș realizat de companii. La final, noi o să ne plângem ca de obicei că o ducem rău, iar cei ce conduc companiile or să ne râdă-n nas. Traiul nostru va intra din nou în survey mode, iar ei, de pe plajele însorite ale lumii, vor pune la cale alte astfel de campanii.

Concluzia? Concluzia, fără a încerca s-o iau pe ocolite, e că ne merităm soarta.

Voi atașa și un video acestei scrieri, pentru a atesta mâhnirea mea.
http://www.youtube.com/watch?v=ty4SFyKjUb4

Basm mioritic

Au fost odată ca niciodată trei partide mari și late, pe scena politică românească. Unu-i PSD-ul, unu-i PNL-ul și altu-i PDL-ul. Zmeul cel mare și temut din fruntea PDL-ului, numitul Traian, făcea cam ce voia prin împărăția pe care o conducea. Nimeni nu-i stătea în cale, iar sfetnicii ce-i avea în preajmă nu făceau altceva decât să-i întărească megalomania, de care suferea. Cum tăia și spânzura zmeul nostru, iată că doi voinici se hotărâră să îi facă de petrecanie. Așa că, deși luptau pentru țeluri diferite, voinicul Crin și cu voinicul Victor puseră de o alianță. Alianța asta trebuia să apere împărăția împotriva faptelor mișelești ale zmeului. Cei doi voinici au denumit-o, fără prea multă imaginație, USL.

Trecu ceva timp de la alianța voinicilor și iată că se ivi ocazia de câștigare a frâielor împărăției. Profitând de câteva greșeli grele dar necesare ale spânului Boc și mizând pe antipatia tot mai pronunțată a poporului față de zmeu, voinicii noștri au dobândit cele mai înalte funcții, după cea de împărat deținută încă de Traian. Dar nu era de-ajuns.

La orizont se ivi oportunitatea unei alte bătălii, și anume câștigarea majorității dregătoriilor din împărăție. Cheia luptei se afla la locuitori, din nou. Încrederea lor trebuia câștigată pentru ca voinicii să poată avansa cu planul lor diabolic. Norocul face că oamenii erau atât de scârbiți de tabăra zmeului încât au hotărât sa meargă pe mâna voinicilor. Zis și făcut. Alianța lor a câștigat mai mult de jumătate din dregătoriile împărăției ceea ce a reprezentat un pas important pentru bătălia finală. Dar tot nu era de-ajuns.

Voinicii noștri hotărâră, în cele din urmă, să dea asaltul final pentru debarcarea zmeului. N-au mai ținut cont de conduita lor de voinici și au încercat, prin orice mijloace, să-l elimine pe zmeu din peisaj. Însă pentru a le reuși și acest ultim pas aveau nevoie de ceva. De ce anume aveau ei nevoie? Exact, de bunăvoința poporului. Poporul, însă, se cam săturase de acest joc de-a șoarecele și pisica dintre zmeu și voinici așa că dezinteresul lor l-a avantajat, în mod decisiv, pe Traian (Dacă nu am ști, am putea spune că Traian nu e zmeu, ci pisică cu nouă vieți deoarece tot timpul aterizează în picioare. E mai greu de ucis și decât voinicul modern, Bruce Willis). Iată cum bătălia finală a fost, de fapt, un mare fâs. Crin și Victor rămaseră cu buza umflată. Mai aveau, totuși, frâiele împărăției în mâini.

Cum conduceau ei împărăția, întotdeauna în dezacord total cu zmeul-că doar așa le stă bine unor voinici, iată că au uitat de bunele intenții de care erau mânați, la inceputurile lor. Au început să fie din ce în ce mai asemănători cu zmeul și acoliții lui, poate chiar să-i întreacă.

Basmul acesta autohton încă nu are un final. Și probabil că nu va avea niciodată atâta vreme cât conducătorii clasei noastre politice își vor urma cu ferocitate doar propriile interese și vor uita de interesele țării. În special acum, în campania electorală, se va da o altă luptă între voinici și zmeu. Și oricum se va termina, tot poporul va avea de tras. De ce? Deoarece cultura politică a românului e sublimă dar lipsește cu desăvârșire...

Femeia imperfectă

Îmi trec ușor mâna prin părul ei blond și îmi zâmbește cu subînțeles. Îi place când fac asta, mai ales după un moment de liniște, în care doar ne-am privit reciproc. Îi stârnește cheful de joacă iar nebunia ei pozitivă plutește la suprafață ca untdelemnul în apă. Se simte în mediul ei, înlănțuită fiind de brațele mele. Se simte protejată și nimeni din exterior nu poate pătrunde în lumea noastră. De ce? Pentru că lumea noastră nu cuprinde șapte miliarde de persoane, ci doar una singură. Una în care două spirite se întrepătrund și sunt complementare.

Momentele de tandrețuri au trecut și a început să mă privească stăruitor. Parcă vrea să mă enerveze prin atitudinea-i sfidătoare, dar nu-i reușește. Izbucnește în râs. Are un râs elegant, nici prea colorat, nici prea discret, ceea ce o face deosebită. Acum e rândul meu s-o privesc și s-o analizez "obiectiv". De fapt, nimic pe lumea asta nu-i obiectiv. N-are cum să fie.

Verdele ochilor ei îmi aduce aminte de bradul de Crăciun, bradul care ne face să regretăm și mai mult că nu mai suntem copii. Forma ochilor e destul de interesantă, o combinație între trăsăturile unei chinezoaice și cele ale unei rusoaice. Adică mari și ușor migdalați. Nasul e micuț, însă se pot observa cei câțiva pistrui care îl acoperă. Gura e puțin strâmbă, buza inferioară fiind mai mare decât cea de sus. Din punctul meu de vedere asta reprezintă un avantaj deoarece îi conferă senzualitate. Tenul e deschis la culoare și destul de fin, cu unele coșuri ici-colo. Până la urmă e ființă umană, nu e vreo păpușă Barbie ca să nu aibă absolut nici o impuritate pe față. Ca și fizionomie, e slăbuță și firavă iar diferența de înălțime dintre noi nu e foarte mare. Dar împreună arătăm perfect, indiferent de cât de multe defecte am avea.

Această scurtă analiză îmi reamintește de ce  m-am îndrăgostit de ea. Însă îndrăgosteala a fost doar primul pas. Faptul că m-a făcut s-o iubesc, pe parcurs, se datorează altor lucruri. Vocea-i caldă și calmă, inocența-care îmi oferă câte-o gură de oxigen, în capcana maturizării premature sub jugul căreia mă aflu, încăpățânarea cu care mă împinge de la spate în multe chestii, înțelegerea de care dă dovadă cu fiecare ocazie când o enervez...Dar ceea ce mă face s-o apreciez cel mai mult este sinceritatea. Sinceritatea în vorbă și sinceritatea în faptă.

Mă trezesc și mă uit la ceas. E ora 8 dimineața. Îmi rotesc privirea prin cameră și ea nu este aici. A plecat? Nu, nu a plecat. N-avea cum să plece cineva care nu a existat vreodată...

Pragul disperării

Toată viața auzim vorbindu-se despre un prag ce trebuie depășit. Ce înseamnă, de fapt, cuvântul prag? Sensul propriu al acestui cuvânt este acela de parte inferioară a tocului unei uși, peste care se trece la intrare sau la ieșire. În schimb, sensul figurat ne spune că pragul este o limită care desparte două situații sau perioade.

Deci, despre ce vom vorbi în continuare?Despre pragul electoral (că tot e campania în plină desfășurare)? Despre pragul peste care trebuie să-ți treci mireasa în brațe, în mod obligatoriu, pentru că altfel nu ești "bărbat adevărat"?Nu, nu vom vorbi despre praguri de felul acesta. Există un prag mult mai greu de depășit pe parcursul unei vieți, și anume pragul disperării. Această situație, de factură emoțională, intervine în viața fiecăruia dintre noi, la un moment dat. La unii mai repede, la alții mai târziu. Depinde de structura psihicului fiecăruia.

Pragul disperării poate apărea din mai multe cauze. Un examen căzut la facultate din cauza căruia ți s-a pus pofta-n cui în ceea ce privește bursa, pierderea unui loc de muncă într-un moment de criză al familiei, aflarea veștii că odrasla ta își injectează "fericire" în vene sau o iubire neîmpărtășită care îți întoarce lumea cu susu-n jos. Disperarea e cea mai des întâlnită stare care se ascunde în spatele măștii unui om. Aproapele tău îți poate crea o falsă impresie cum că totul e în regulă cu el, zâmbește, socializează, dar sufletul său să se zbată în capcana depresiei și anxietății.

În opinia mea, ar trebui să ne însușim calitatea de a citi printre rânduri. Să privim dincolo de mască și de aparențe. Nu e greu, trebuie doar sa ne dezvoltăm abilitatea de a pune cap la cap unele chestii și de a analiza cuvintele și gesturile unui individ. Trebuie să știm să le câștigăm încrederea celor din jurul nostru și să le spunem ceea ce au nevoie să audă în acele momente. E manipulare? Poate că da. Dar dacă o facem pentru binele celuilalt atunci nu cred că mai contează neapărat.

Indivizii au nevoie de sprijin, de afecțiune, de modele de urmat, de reguli pentru a nu se instala haosul. Au nevoie de cineva care sa-i tragă după ei, să-i împingă de la spate, să îi lovească peste picioare atunci cand vor să fugă, să-i tragă de urechi atunci când vor să renunțe. Într-un cuvânt, au nevoie de relaționarea cu alti oameni.

Hai să nu mai fim indiferenți la nevoile celor din jurul nostru și să-i ajutăm să depășească pragul disperării cu brio. Cândva, vom avea nevoie la rândul nostru de ajutor...