Prima zi

Și iat-o c-a venit. Ziua pe care o așteptam cam de la sfârșitul lunii februarie. Ziua care alungă rigiditatea specifică toamnei și aduce o mobilitate sufletească totală.

Un nou început a venit cu această zi. Un nou ciclu de clișee pe Facebook, de genul "Ningeee" sau alte dulcegării ce caracterizează sezonul. Nu le condamn pentru că, până la urmă, sezonul este unul al dulcegăriilor, al atmosferei de sărbătoare și al dezinvolturii copiilor. Iar iarna este anotimpul meu preferat. Risc să fiu subiectiv- de fapt subiectivismul apare de la început dacă e anotimpul meu preferat- dar asta este. Mă veți înțelege și poate vă veți regăsi în trăirile mele.

După cum spuneam la început este prima zi, după ceva timp, în care m-am simțit din nou în elementul meu. Am ieșit din umilu-mi adăpost pentru a mă aproviziona cu cele de-ale gurii când un vânt destul de tăios mi-a trecut prin păr. Și când spun tăios, mă refer la adevăratul sens al cuvântului, fără a exagera cu nimic. Mă urc în troleibuz și aici văd oameni grăbiți și de-a dreptul deranjați de vremea câinoasă de-afară. De parcă vremea e cauza tuturor problemelor pe care le au. Cred că aveau nevoie de ceva pe care să arunce toată vina pentru nereușitele lor iar ei să fie absolviți. Ca de obicei, legea firii își cere drepturile. Ajung la supermarket și intru. Aici dau de alți oameni grăbiți și obosiți de-atâta agitație, încrâncenați din cauza nesiguranței zilei de mâine. Oare unde o fi speranța, nădejdea unui mâine mai bun decât azi? Unde o fi bucuria de sezon? Totuși să nu uităm că sezonul are ca ax central sărbătoarea Crăciunului, adică nașterea Mântuitorului și nu brazi fițos ornamentați sau exces de grăsimi și alcool. Iarna înseamnă și exuberanță, căldură. Exces de căldură, dar nu din aceea din combustibili care nu se regenerează, ci căldură care se reînnoiește odată cu fiecare zâmbet, cu fiecare scrisoare naivă către Moșul, cu fiecare vis ce a fost lansat către cer. Dar unde-s lucrurile astea? Că oamenii din jurul meu îmi dau impresia că mă aflu într-o Siberie continuă, într-o lume înghețată de griji și nevoi.

Ies din magazin și momentul culminant îmi aduce o explozie de lumină pe chip. Particulele acelea micuțe de apă înghețată mi se izbesc de față, în bătaia nemiloasă a vântului. Particulele pe care le așteptasem ca un copilaș neștiutor. Nu-mi mai trebuie nici fețe zâmbitoare, nici strădanie din partea celor din jurul meu pentru a simți bucuria. Ș-așa cei de pe drum continuă tradiția celor din troleibuz și din supermarket, cu fețe crispate și dezgustate de jocul fulgilor. Nu-mi mai trebuie nimic pentru că acum am totul. Am satisfacția unui om ce tocmai a cucerit Everestul. Și ce că îmi clănțăne dinții-n gură? Și că nu-mi mai simt mâinile? Sau că părul îmi stă în toate direcțiile?

Importantă e ea, prima zi de iarnă adevărată...