Ce vă doresc eu de sărbători

Fie ca aceste sărbători să vă bage mințile-n cap și să nu mai postați poze pe facebook în care să etichetați 'nșpe mii de "friends", pe care oricum nu-i suportați și îi bârfiți la prima ocazie ivită.

Fie ca aceste sărbători să vă trezească la realitate și să vă dați seama că bunătatea nu e o virtute a Crăciunului, ci a vieții de zi cu zi.

Fie ca aceste sărbători să trezească în voi imboldul de a dărui și în ianuarie, și în mai, și în august.
Fie ca aceste sărbători să vă spele ochii pentru a-i privi pe cei neajutorați din aceeași perspectivă din care îi priviți acum.

Fie ca aceste sărbători să vă aducă fermoar la gură, pentru a vă putea înfrâna pornirile de a face din propriul ficat foie gras. Poate așa va avea și domnul doctor Bacalbașa mai puțin de lucru în această perioadă.

Fie ca aceste sărbători să aducă multă putere neuronilor dumneavoastră, în încercarea lor de a contracara efectul alcoolului pe care o să-l turnați în voi.

Fie ca aceste sărbători să-i aducă un concediu binemeritat lui Moș Crăciun și să stea la el acasă, uscându-și la sobă șosetele împreună cu doamna Crăciuniță.

Fie ca de aceste sărbători să vedeți că de fapt sărbătoriți multinaționala Coca-Cola, care l-a creat pe acest Moș comercial, în loc să sărbătoriți nașterea Mântuitorului.

Fie ca de aceste sărbători versurile scumpului nostru imn să se împlinească și românul să se trezească din somnul cel de moarte.

Sărbători autentice vă doresc!

România, inimi care bat la unison (doar) pe 1 decembrie

1 decembrie. Sute de postări (ce sute, mii) pe facebook în care toți își exprimă mândria că fac parte din cel mai tare popor ever. Ceea ce mă intrigă este faptul că în urmă cu câteva săptămâni își renegau țara și susțineau că cel mai bun lucru pe care îl poți face este să fugi cât vezi cu ochii în Occident. Susțineau că țara asta nu îți oferă nimic bun. Susțineau că ne merităm soarta. Nu știu dacă țara în care trăim ne oferă ceva bun sau nu, dar cu siguranță că ne merităm soarta cu oameni ca voi, oameni care au ridicat ipocrizia la rang de artă.

Nu putem alege poporul în care să ne naștem, deoarece este o binecuvântare (sau un blestem pentru alții) pe care Dumnezeu ne-o dă. Ceea ce putem face este să înțelegem că niciun popor nu a atins perfecțiunea până acum și nici măcar nu a fost aproape de ea. Bunăstarea națiunii din care facem parte depinde doar de noi, de mine în primul rând și de tine, cel care citești aceste rânduri.

Pe un român îl recunoști dintr-un milion. Merge pe stadioane construite cu sute de milioane de euro, din banii contribuabilului bineînțeles, și sparge semințe la greu. Este trup și suflet lângă echipa națională de fotbal a țării până la primul eșec, când se transformă în cel mai bun analist sportiv și în cel mai dur critic posibil. Își înjură parlamentarii ca la ușa cortului, parlamentari pe care, culmea, chiar el i-a ales. Plătește al doilea cel mai mare TVA din Uniunea Europeană, pentru că se poate lua la trântă cu danezul și suedezul, care ne fac doar cu un procent. Plătește procente însemnate din salariu la casa de asigurări de sănătate, dar atunci când este beteag trebuie să-și procure singur medicamentele. Când merge la un restaurant cu specific străin primul lucru pe care îl face este să caute în meniu mititeii (thăă). Sărbătorește o reușită de-a lui sau de-a unui apropiat dansând pe cel mai nou hit al lui Salam. Este inventiv relaxându-se la un grătar în fața blocului, nedepunând strașnicul efort de a merge pe malul unei ape. Trece pe roșu pentru că își permite, are BMW ultima serie și lanț de aur (de la Roșia Montană) la gât. Stă pe facebook și întocmește diverse petiții pentru a schimba o situație. Face mitinguri pline de succes în fața laptopului. Când se întoarce din străinătățuri, de la cules de căpșuni, ceilalți nu se mai ridică la nivelul lui de așteptări, că doar s-a emancipat. Banii strânși pe meleaguri străine îi investește în căsuțe cu două-trei etaje, deși toată familia lui numără trei membri. Sparge servere ale unor organizații imense, servere securizate cu sute de mii de euro. Este un bun antreprenor privatizând tot ce se poate privatiza. Provine din neam bun, având ca rude mătuși Tamara, cu zestre însemnată. Plânge atunci când situația o cere, pentru a putea fi ales președinte. Se uită la Un show păcătos, pentru a putea dormi liniștit că Tonciu s-a împăcat cu Mitea. După o zi grea de muncă se recreează atribuindu-i nevestei calitățile unui sac de box. Dar, cel mai important, pe 1 decembrie uită de toate grijile și reaprinde focul mândriei naționale. Păcat că e doar un foc de paie.

Nu-i așa că e fascinant românul? Asta avem, cu asta defilăm!

Iubiți-vă țara așa cum e ea. Iubiți-vă țara în fiecare zi. Iubiți-vă semenii, mai ales la greu.

La mulți ani, România!

Cele patru ceasuri ale renașterii

Pe malul gândurilor mele
s-a înfipt o rămășiță
de curaj
adusă de fluxul adevărului.
Clopotele templului dinăuntrul meu
bat
doar la orele scurse violent
de pe buzele ei.
Altarul, sfărâmat în patru culori
asimetrice
de umbrele trecutului,
a renăscut
într-un colț de realitate.
Oxitocina a început să erupă
peste ale noastre
celule
înăbușind orice urmă
de scăpare.

În ochii tăi, iubito

Căpruiul inocenței tale,
iubito,
taie aripile unei realități pustiitoare
de care
mă prind ca un nesăbuit,
uneori.
Visarea îmi escaladează
întunecimea
asemenea unui aventurier curajos
în vreme rea.
Îngrijorările se adună laolaltă
în coada
unui punct
pus după ultimul tău cuvânt.
Cine ar da fericirea de azi
pe o clipă
iluzorie
de mâine?

Îți mai aduci aminte?

Îți mai aduci aminte
când din trupurile noastre mușcau timpuri
apăsate de poveri?
Îți mai aduci aminte
acea ploaie care ne-a spălat gândurile
de imprudența trecutului?
Îți mai aduci aminte
începutul străzii unde căpruiul nostru s-a unit
într-o binecuvântare?
Îți mai aduci aminte
jumătatea de îmbrățișare furată în întuneric,
la adăpost de ochi răuvoitori?
Îți mai aduci aminte
sărutul timid inițiat în colțul buzelor
care nici măcar nu s-a întâmplat?
Îți mai aduci aminte
cum fiecare obstacol încerca a-ți desfrunzi pașii
de pe calea către mine?
Îți mai aduci aminte a devenit piatra
pe care se sprijină, de acum, trecutul nostru.

Despre oameni (și) maidanezi

Mă enervează tema eutanasierii câinilor maidanezi. Mă enervează dezbaterea subiectului pentru că ș-așa nu se va ajunge la un numitor comun. Va câștiga ori o tabără, ori cealaltă. Mă enervează ardoarea cu care unii se implică în tema amintită. Mă enervează faptul că, peste noapte, majoritatea pițipoancelor au devenit apărătoare ale maidanezilor. Dacă până la moartea lui Ionuț domnișoarele stilate disprețuiau câinii și spuneau ceva de genul “Marș, javro, că-mi dai pureci!”, acum și-au schimbat atitudinea și discursul în „Cum să omori niște ființe așa de drăgălașe?”. Mă enervează faptul că aceleași pițipoance poartă iarna blănuri scumpe, blănuri naturale, blănuri care dovedesc dragostea lor necondiționată față de animale.

Mă enervează faptul că acești avocați ai maidanezilor, licențiați în școala vieții, nu vin cu argumente concrete și solide pentru a-și susține punctul de vedere. Toate argumentele lor sunt aberații menite a stârni compasiunea oamenilor față câini. Mă enervează faptul că cei care iubesc animalele favorizează maidanezii în detrimentul celorlalte ființe necuvântătoare. De ce nu s-au făcut petiții și împotriva celor ce vânează? Oamenii aceia ucid animale doar pentru a-și satisface plăcerea și mândria, dacă tot e s-o luăm așa. Și cu siguranță o căprioară te poate înduioșa mult mai mult decât un câine. Sute de astfel de animale sunt ucise în timpul sezonului de vânătoare. De ce nu se împrăștie petiții împotriva sacrificării de animale din abatoare? E bună friptura de porc, vită sau miel nu-i așa? Cum să nu fie bună, trebuie să fii nebun sau vegetarian ca să susții contrariul. Dar, na, ipocrizia e mare.

Cel mai mult mă enervează faptul că se pune în aceeași balanță viața unui maidanez cu viața unui om. Și culmea, balanța tinde să se încline în favoarea animalului. Da, chiar aici s-a ajuns, ca viața unui animal să valoreze mai mult ca viața unui om. Oricum, în țara tuturor și a nimănui, a ajuns să nu mă mai impresioneze nimic. Există doar extreme, puntea de legătură dintre acestea pierzându-se de mult timp.

Dragi iubitori (prefăcuți) de maidanezi, părerea mea e că puteți să stați liniștiți. Mai mare ca ipocrizia voastră este ipocrizia celor pe care i-ați ales să vă reprezinte. Câteva procente câștigate în sondajele de opinie cântăresc infinit mai mult ca viața insignifiantă a unui om.

Fiți pe pace.

Din frica ta

Din frica ta
s-a născut plinătatea unui cuvânt care adună
dorințe
neîmpărtășite vreodată de harpele fecioarelor.
Începutul cuvântului
restaurează adevărul cândva pierdut în negrul firii,
pe când sfârșitul
pomenește numele tău înscris în mine.
Zestrea moștenită de la Adam
și de la Eva
alunecă încet în albul cuvântului,
pentru a-l face una cu minciuna de ieri,
dar focul e zadarnic.
Știi de ce?
pentru că din frica ta
s-a născut plinătatea cuvântului
care ne unește
pe mine
și pe tine.

Început

Inutil mă zbat în a ta întunecime
ca un adevăr captiv
într-un cuget pângărit.
Rămășița începutului meu
se află adânc înfiptă
în privirea-ți serafimică de fecioară.
Cine-mi poate spune
unde pot găsi celelalte fărâme
de început?
Or fi la capăt de adevăr
sau
ascunse în corole de dorințe?
Totuși,
esența începutului meu ești tu.

Conversație despre România, cu ignorantul din mine

Adevarat : dak pe tine nu te deranjează corupția din România, murdaria si gunoaiele la tot pasul, craterele din drum, câinii vagabonzi, cersetorii si boschetari care rod asfaltul de foame si la câțiva metri de ei vezi nush ce patroni in BMW - uri sau mertane, etc.

Atunci înseamnă ca ai un nivel de Ignoranta\indiferenta mare!

Dak mai adaugi si economia la pământ, calitatea vieții mult sub cota decenta in UE, ai multe motive sa stai pe gânduri

asa o fi

m-oi fi nascut ignorant

ca doar vina pt nivelul la care e romania acum o poarta doar politicienii fara scrupule

noi ne spalam pe maini, n-avem nicio vina

noi suntem exploatati de acesti bau-bau ai politicii romanesti

noi meritam mai mult

nu! noi ne meritam soarta din plin!

si tocmai din cauza atitudinii oamenilor ca voi a ajuns tara asa cum a ajuns

ceilalti fara nicio scoala n-au nicio vina

pentru ca pot fi manipulati oricand si oriunde

in schimb, cei emancipati se spala pe maini, lor nu le place romania, de parca societatea n-ar incorpora si societatea civila

de parca nu s-ar putea face nimic pentru schimbare

normal, cel mai usor e sa te speli pe maini, sa pleci la confort si sa te doara undeva de tara care pana la urma te-a crescut

doar si Pilat s-a spalat pe maini, crezand ca prin gestul asta vina ii va fi absorbita, doar ca s-a inselat amarnic

iar atunci cand te speli pe maini e usor de vorbit

Pledoarie

Pledez
pentru condamnarea unei lumi întregi
la o dragoste fără rezerve.
Jurații -
frământarea vântului, fugărit în verde
pe pânza memoriei
și
zborul unui fluture amnezic,
rătăcit în căpruiul ochilor de fecioară.
Martoră
îmi este umbra trecutului,
vaporizată de dulcele buzelor tale.
Speranța
într-un verdict  dezrobitor
atârnă, însă, pe o margine de realitate.

Prețul unei femei

Prețul unei femei
îl găsești
sub o pleoapă,
din care a mușcat dorința înfometată a bărbatului.
Oricine,
care cade în ispita sinelui anevoios,
răscumpără prețul
cu promisiunea unui adevăr.

Despre ieri, azi, mâine

Că vrei sau nu,
verdele ce-l porți asortat cu tăcerea
îți va aminti,
întotdeauna,
de țipătul unei zile de ieri.
O jumătate de iluzie,
nicicând nu va putea dezintegra
o zi de mâine
rânduită în adevăr.
Greșeala
te prinde de gleznă
chiar azi,
dacă nu-ți acoperi negrul
cu buzele mele.

Asfințit

Mă identific cu umbra
care-ți dezvelește răsuflările cele fără prihană,
în toiul
unei încleștări cu asfințitul.
Degeaba te ascunzi,
sub arșița unui gând de seară,
că dorința cufundată în mine
te va urmări chiar și la margine de cenușiu.
Mai bine,
ai striga zborului de fluture
să se prefacă asemenea clipirii tale.

Mă predau

Mă predau
începutului tău de respirație
filtrată prin ochiul neputinței.
Prin ea
am înțeles că nebunia
nu este o culoare frugală,
mai degrabă un desfrâu
al judecății.
Mă predau
încercând a mă dosi
după spărtura-ți din buză,
nedescoperită încă de vreun inițiat.

Ea

Ea,
cea fără de nicio vină,
flămândă după irisuri opace,
dictează curba soarelui
prin revelații sângerii.
Ea,
al cărei răsărit pal
inundă zborul unui fluture văratic,
stăpânește întreg pulsul
lumii adunată-n vers.
Ea
provoacă începutul
unei virgule demult apuse,
dezvăluind taina negrului
întipărită pe retina amintirilor.

Noapte bună, iubito

Noapte bună, iubito.
Te aștept în fărâma de vis
uitată pe umărul drept
atunci când mi-ai zâmbit cu patimă.
Te aștept plin de râvnă,
cu taina cunoașterii
scrijelită murdar pe buze.
Te aștept să stingem
negrul unei frici trecute
cu mirosul fin al adevărului.

Ploi de mai

Și iată,
cum din punct răsare artă.
Cum ploi nevrotice de mai
curg nesățioase printr-ale tale strădanii
de a pietrifica timpul c-o privire.
Degeaba te cuibărești
la umbra nepăsării,
că verdele dinainte închipuit
s-a ascuns într-un fascicul de octombrie.
Speranța erupe,
iar ultima suflare a întunecimii
piere în alb.
Și iată,
cum din punct răsare artă.

Despre ce-i iubirea?

Despre ce-i iubirea? O fi despre atracția fizică dintre doi oameni? Ori despre cât de des își spun "te iubesc" într-o zi? Sau despre cum percepe lumea relația a doi oameni îndrăgostiți?

Iubirea izvorăște din frumos. Iubirea reprezintă frumosul în sine. Deci dacă iubirea merge mână-n mână cu frumosul, atunci cineva care are ființa plină de urât nu e capabil de iubire. Iubirea se disociază de urât prin puritate. Puritatea are ca și corespondent în lumea culorilor, albul. Unii vor zice că albul nu-i culoare. Treaba lor. Albul diluat în prezența negrului se transformă în gri. Gri-ul nu mai înseamnă puritate. Deci pentru a iubi trebuie să fii capabil de a-ți purifica interiorul.Purificarea interiorului înseamnă capacitatea de a renunța la negrul din viața ta, iar această capacitate nu o au chiar toți. Norocul celorlalți e că iubirea nu e egoistă, ci incredibil de generoasă. În iubire cifra 1 nu există. De fapt există, însă doar atunci când 2=1. Doi=unu este teorema fundamentală a iubirii. Pe această teoremă se dezvoltă matricea sentimentelor. Nici limitele nu există în iubire. A spune că iubirea e limitată reprezintă o erezie.

Iubirea este despre acceptarea ta, în primul rând, și abia apoi despre acceptarea celuilalt. Cum poți să-i accepți defectele celuilalt dacă nu ești în stare să fii mulțumit cu tine însuți? În iubire nu există disparități, ci totul se leagă armonios. Iubirea e singurul loc unde egalitatea a doi oameni nu e o utopie. Indiferent de plusurile și minusurile unuia sau celuilalt, aceste diferențe se anulează reciproc.

Iubirea este despre adaptarea la nevoile celuilalt. Iubirea este telepatie dincolo de lumea reală. Iubirea este despre a cânta la instrumente ruginite și totuși a crea simfonia perfectă pentru urechile neinițiaților. Iubirea este despre adevăr, nădejde, credință, răbdare și suferință. Iubirea nu este vegheată doar de-un cer senin mereu. Iubirea este și despre a ști să te bucuri de norii ce apar. Iubirea este despre a învăța să te unești în dans cu ploaia.

Iubirea este totul. Iar nu în ultimul rând, iubirea acoperă totul.

Îndrăgostiți sau neîndrăgostiți?

Uneori ne îndrăgostim fără să vrem sau să plănuim asta. Iar cu acest sentiment nu te poți pune. Vine în cel mai neașteptat moment și vine cu o forță în fața căreia nu te poți împotrivi. Vine cu niște ochi blânzi și umezi, care te dezarmează dintr-o privire. Și mai vine cu ceva...cu o candoare în care îți regăsești plăcerea de a zâmbi. Dar oare când ne îndrăgostim, de ce ne îndrăgostim? Nu ne-ar fi mai bine așa, neîndrăgostiți, lucizi și raționali? Când te îndrăgostești îți cam pierzi din simțul văzului. Orbești fără să-ți dai seama de ce sau cel puțin așa se spune, că dragostea e oarbă. Dar dacă, dimpotrivă, văzul se ascute? Poate că îndrăgosteala aduce cu ea și o revigorare a simțurilor și o acuitate mult mai bună a acestora. Vedem defectele celuilalt dar le acceptăm, mirosim temerile cu care acesta se confruntă, gustăm din fantezia viselor pe care, cu inocență, le clădește, auzim chemarea dorințelor ce-l domină și pipăim realitatea împreună cu el. 

Latura sensibilă și romantică iese la suprafață, chiar și la cea mai rigidă personalitate, odată cu transformarea larvelor din stomac în fluturi. Originalitatea și creativitatea se dezvoltă atunci când ești nevoit să curtezi persoana de care îți place. Nu mai contenești în încercările tale de a o da pe spate și de a o face să vadă că tu ești cel mai cel. Uneori strădaniile tale se transformă în ridicol, dar cel puțin ai scuza că scopul este unul bine intenționat.

Îndrăgostitul este premergător dragostei. Dragostea vine în timp, cu probleme și încercări adunate la un loc. Vine cu răbdare, sinceritate și renunțarea la binele tău pentru binele celuilalt. Eu, unul, aș asemăna dragostea cu ploaia. Ploaia(sau apa în general) este dătătoare de viață și un izvor nesecat de energie. Ploaia spală, curăță praful îngrijorărilor acumulate în rutina de zi cu zi. Totodată ploaia este și cea care descompune și face lemnul să putrezească. Poate veți spune că dragostea nu are cum să descompună. Dragostea bolnavă, care în timp devine o obsesie, descompune fiecare particulă a individului ce o posedă. Putem spune, deci, că dragostea este o ploaie binecuvântată într-un timp secetos al vieții noastre. Totuși trebuie să avem grijă cum ne folosim de această ploaie pentru a nu inunda terenul emoțiilor noastre. Toate elementele trebuie a fi dozate într-o cantitate perfectă pentru a se crea echilibrul necesar.

Concluzia? Concluzia este că faptul de a fi îndrăgostit nu poate fi comparat sau raportat la nimic altceva. Acest fapt trebuie savurat fără teama de neprevăzut. Neprevăzutul îl putem lăsa pentru mai încolo.

Dirijori de zâmbete

Fii frumos! Împarte zâmbete tuturor celor din jurul tău. Zâmbește-i chiar și celui ce se încruntă la tine. Zâmbește-i și celui care nu te suportă și care ar vrea să te vadă căzut. De ce să faci asta? Pentru că poți. Pentru că poți fi un exemplu pentru aproapele tău. Pentru că trebuie să încerci să fii diferit. Pentru că nu ești un xerox uman care copiază comportamentele și atitudinile celor din jur. Pentru că dăruind zâmbete oneste vei primi, la rândul tău, zâmbete colorate. Sau poate că nu vei primi. Poate că vei primi doar priviri tăioase și fețe seci care vor încerca să se infiltreze în starea ta de spirit și să-ți zdruncine încrederea. Totuși ce ai de pierdut?

Orice zâmbet pueril dăruit poate schimba ziua cuiva. Îi poate schimba chiar viața, dacă e pus în aplicare la momentul oportun. Nimic în viață nu e la voia întâmplării deși cei mai mulți pun desfășurarea lucrurilor pe seama hazardului. Părerea mea e că nu există hazard, în afară de mijlocașul lui Chelsea.

Cui nu-i place să vadă oameni fericiți care zâmbesc indiferent de necazuri? Fețe luminate care te încântă prin fermitatea hotărârii lor de a trata piedicile cu o altă atitudine. Până la urmă atitudinea este cea care face diferența între oamenii de succes și oamenii mediocri. Cu ce te ajută faptul că tratezi o problemă cu crispare? Oare crisparea va aduce o soluționare în bine a problemei? Nu are cum să se întâmple asta printr-o atitudine disperată. Fiți diferiți! Fiți independenți! Fiți cu capul pe umeri! De ce să nu salvăm capra vecinului dacă a noastră e ferfeliță? De ce să ne comparăm mereu cu alții? De ce să nu gândim pozitiv într-o lume negativistă? Nicio stare colectivă nu poate fi schimbată în bine dacă nu îți analizezi starea ta interioară, în primul rând. În definitiv, colectivul e format din indivizi, iar fiecare individ are puterea de a schimba ceva.

De ce să fim apostoli ai pesimismului când putem fi dirijori de zâmbete? Sensul în care orchestrăm partitura se află în mâinile noastre, iar responsabilitatea nu poate fi aruncată pe umerii altcuiva.

De ce iubim femeile?

De ce iubim femeile? Mircea Cărtărescu ne oferă câteva răspunsuri simple și adevărate, în cartea sa cu același nume. Dar totuși de ce ne punem sufletul pe tavă în fața acestor ființe care pot fi atât de cicălitoare și exasperante uneori? De ce ne călcăm masculinitatea în picioare atât de ușor doar pentru a le face lor pe plac? Ce au atât de special aceste femei?

Voi încerca să privesc din propria-mi perspectivă această întrebare și să ofer, în câteva rânduri, niște răspunsuri. Nu sunt răspunsuri universal valabile și bineînțeles că va exista subiectivitate în ele.
În primul rând femeile merită toată dragostea și atenția noastră pentru că ele sunt cele care poartă în pântecele lor viața. Timp de nouă luni de zile ele trec prin cele mai cumplite stări, care le bulversează ritmul biologic și pentru care nu se plâng. Iar durerile nașterii nu cred că pot fi comparate cu vreo altă durere. Dacă ne-am pune pentru o secundă în locul lor cred că am realiza că noi, bărbații, nu am fi în stare să purtăm cu atâta grijă și dragoste un copil în pântecele nostru. Totuși multe femei se întreabă ce au bărbații burtoși în cavitatea lor toracică. Greu de răspuns la așa ceva.
În cel de-al doilea rând iubim femeile pentru ochii calzi pe care îi au. Eu unul ador ochii expresivi ai unei femei, indiferent de culoarea lor. Aș fi în stare să stau o veșnicie pierdut într-o pereche de ochi blânzi și răi. Expresivitatea ochilor unei femei nu poate fi întrecută de nimic. Din privirea ei îți poți da seama de ceea ce ascunde interiorul, de dorința instinctuală ce o domină, de pasiunea pe care o pune în toate lucrurile, de timiditatea ce n-o lasă să se desfășoare în voie, de perversitatea ce o conduce în a-și atinge scopul prin orice tehnici, de plăcerea de a fi ea șefa, și chiar de nevoia de a fi îmbrățișată. Ochii sunt aceia care ne fac să cădem sub stăpânirea ei și să rămânem acolo fără posibilitatea de a evada. Ochii ei ne îndeamnă la a face primul pas și la a o curta. Și tot din ochii ei ne dăm seama că suntem lipsiți de izbândă în încercarea noastră de a o face fericită.
În cel de-al treilea rând iubim femeile pentru că ne dăruiesc zâmbete, zâmbete care ne scot din starea de letargie și care ne reamintesc că viața e frumoasă. Zâmbete sincere, zâmbete subtile, zâmbete inocente dar și zâmbete malefice care ridică părul pe noi. Zâmbete perfecte cu dinți albi și drepți care ne fac introducerea în povestea ei de viață. Zâmbete umile care arată că ne respectă și că ne sunt recunoscătoare pentru ceea ce reprezentăm în viețile lor. Zâmbete care răspândesc speranță în jur și care se împletesc într-un vals elegant.
În cel de-al patrulea rând iubim femeile pentru pielea fină și moale ce o au. Atingerea unei femei e ca staționarea unei libelule pe suprafața plină de denivelări a scoarței unui copac. Mirosul pielii femeilor seamănă cu combinația dintre lemnul de santal și grepfrutul, dulce-amărui. Rezultatul întâlnirii dintre buzele tale și pielea  unei femei este un mix de trăiri, menit să-ți răsfețe sinea. Pielea femeii poate fi locul tău de joacă și nebunie, centrul dorinței tale arzânde, dar totodată reprezintă și hotarul unde se contopesc simțurile tale, cu ale ei.
Într-un ultim rând iubim femeile pentru că, noi bărbații, suntem iubitori de frumos. Nu putem iubi alți bărbați, iar cei care o fac sunt bolnavi. Toleranță față de cei care fac asta? Homosexualitatea nu e o boală, nu e înscrisă în ADN-ul tău, ca să spui că ești predispus la așa ceva. E alegerea ta și doar a ta. N-ai cum să iubești un bărbat atâta vreme cât ești înconjurat de niște ființe minunate ca femeile. Deci indiferent de câte defecte ar avea, femeile nu pot fi excluse din viața unui bărbat. Norocul lor? Ghinionul nostru? Asta rămâne de văzut.
Bineînțeles că iubim femeile pentru un infinit de alte motive care nu pot fi cuprinse într-o postare scurtă. Oricum întreaga viață vom descoperi noi și noi motive pentru care femeile nu pot lipsi din ea. Așadar bucurați-vă că ele au existat, există și vor continua să existe în viețile noastre.

Izvor de viață

Ce-ar fi omul, fără strop de iubire?
O iluzie de-o zi, pictată-n asfințire,
Un con de umbră răsărit în deșert,
Spectator de vază la al morții concert.

Ce-ar fi iubirea, fără al omului farmec?
O trăire searbădă, un banc demisec,
Virtute fără rost, abandonată-n drum,
Emoție mistuitoare transformată-n scrum.


Iubirea-i punct de sevă pe-un lemn putred,
Reflexia unei amintiri pe-al tău ochi umed,
O deziluzie îmbrăcată lin în visare,
Un răspuns pus mereu în așteptare.


Mai presus de toate iubirea-i divină,
E-un dar fără plată ce suferințe alină.
A o înstrăina nu poți nici dacă dorești,
Din depărtări revine când nici nu gândești.

Agonie

Mă scald în adierea nepăsării tale
Ca într-un puț plin cu promisiuni,
Dezvelește-mi roua unei vieți banale
Prin alungarea celei vechi minciuni.

Promite-mi că al tău sânge străveziu
Mereu va-nsufleți tăcerea-mi fadă,
Iar paradisul din ochiu-ți limpeziu
Ne va închide ura cu o strâmbă acoladă.

Indiferența piară-n umilul nostru vals
Dansat în decadență și fină ironie.
Ringul e difuz sub zâmbetul tău fals
Și visul se transformă-n dulce agonie.

Amalgam

Minciună, penitență-toate adunate într-un gând
Îmi cutremură ființa iar tăcerea e slută...
Dar ce rost are chinul când spiritu-mi plăpând
A se apăra nu poate de iubirea stătută?

O capcană grea, de plumb, mi-e simțirea
Când totul în jur ia forma unui punct
Și tot mai nemiloasă îmi devine asuprirea
Peste rațiune și instinctu-mi defunct.

Ce pot a face fără a-mi altera concepția
Despre emoție, despre mine, despre noi?
Nu contează cât de profundă e decepția
Dar să știi că pentru unul e nevoie de doi.

De-aș fi...

De-aș fi un ropot izvorât din deziluzie
mi-ai mângâia percepția asupra lumii
cu ale tale șoapte sfărâmate-n minciună?

De-aș fi o undă de vioară
m-ai aplauda cu buzele întredeschise
așteptând sfârșitul unei simfonii morbide?

De-aș fi o pădure defrișată
m-ai acoperi cu vălul răsuflării tale
până când ființa-mi ar cădea cotropită?

Există cu adevărat iubirea?

Unii spun că dragostea e un concept pentru idealiști, pentru cei ce sunt deconectați de realitate. Că de fapt răutatea e cea care guvernează instinctele și pornirile oamenilor. Iar invidia, mândria, individualismul, egoismul, ura, mânia și ipocrizia sunt aghiotanții răutății, ajutând la autodistrugerea lumii. Și le dau dreptate, cu privire la valorile lumii de astăzi, dar despre dragoste am o altă părere. Nici nu știu cum să numesc iubirea: fenomen, taină, aspirație, experiență? O voi numi banal, trăire. Această trăire nu este nici una abstractă, dar nici una care să merite a fi tratată într-un mod superficial. Merită a fi luată în cel mai serios mod posibil iar o meditație mai profundă la înțelesul ei n-ar strica.

În sens creștinesc, dragostea e cea mai importantă virtute pe care ar putea s-o aibă vreun om. Totodată e prima dintre roadele Duhului Sfânt:"Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea,îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor."(Galateni 5:22-23). Oare de ce, Isus, atunci când a fost întrebat de către un cărturar care este cea mai mare poruncă dintre toate, i-a răspuns:"Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta..." și "Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți"? Oare de ce aceste două porunci conțin verbul a iubi? Le-a spus doar așa ca să se afle în treabă și să scape de cărturarul cel stresant? De fapt, iubirea păstrează în esența ei, linia vieții. Deși lumea actuală e departe de ce se vrea a fi iubirea, opinia mea e că orice om are în interiorul lui un grup cât de mic de atomi ai dragostei. Chiar și cel mai depravat individ are în el o latură bună, și, să nu uităm că oamenii ajung la eșecuri și din cauza circumstanțelor în care se află. Nu încerc să găsesc o scuză pentru cei care au depășit limita degradării, dar asa e. Fiecare om în parte a fost creat pentru a iubi, iar liberul arbitru îi dă posibilitatea de a alege și de a nu se simți îngrădit.

Iubirea este un ocean de dorințe, un râu de umilință și un munte abrupt al sacrificiilor. Munte care poate fi escaladat doar prin înfrânarea rațiunii și eliberarea pasiunilor. Sau, mai degrabă, prin dozarea egală a acestora.

Ai milă

Rațiune, tu mamă a discordiei...
Până când ne vei asupri simțirile?
Nu vezi tu oare
Că fiii tăi te reneagă,
Încercând a fugi din calea ta?
Frica superficialității îi cuprinde,
Într-un tremur al oaselor sfărâmate,
Într-o joacă a ochilor demult uitați...
Mulți s-au pierdut pe calea-ți rătăcită
Unde întunericul răsare în armura lui
Strălucitoare ca dorința unei tinere timide.
Ai milă, mamă a fărădelegilor
Și eliberează-ne din brațul tău hidos!

Goana după fericire

Oare de ce ne e atât de greu să atingem fericirea? Poate pentru că nu știm cu ce se mănâncă aceasta. O căutăm o viață întreagă în locuri unde ne lăsăm conduși de mintea noastră haotică, ignorând ceea ce ne șoptește spiritul. Știm că nu se găsește acolo dar totuși perseverăm și insistăm în nemărginita noastră lipsă de cunoaștere. Ne arătăm, de fapt, limitele. Arătăm că omul, indiferent de cât de complex structurat este și indiferent de capacitățile extraordinare cu care este înzestrat, are totuși o barieră peste care nu mai poate trece. Un punct maxim care, atunci când e atins, încheie un ciclu și determină începutul altuia. O nouă cursă disperată după ceva care să-i inducă o falsă plăcere.

Majoritatea oamenilor cred că fericirea își are esența în bogăție și putere. Tocmai această falsă impresie îi face avizi după dominație, după influență, ceea ce duce la nașterea unor monștri înlăuntrul lor. Bun, ai putere, tu tai și spânzuri. Și? Acum ce urmează? Te simți împlinit? Sau ai ajuns la concluzia că te-ai luptat în van, cu morile de vânt? Ai realizat că ești victima propriei ignoranțe și că, de fapt, te simți și mai lipsit de speranță? Ei bine, așa-ți trebuie! Trebuia să iei aminte la nenumăratele exemple ale istoriei. Oameni cărora le curgea puterea prin vene și au uitat de latura lor umană. Oameni care au ales să sfârșească în cel mai laș mod posibil, omorându-se. Oameni care trebuiau să arate că au fost demni de puterea pe care au avut-o și să le râdă  în nas problemelor. Oricum oamenii ăștia au fost la mile distanță de fericire. Iar dacă au atins-o vreodată, a fost ceva vremelnic, înșelător. Nicidecum ceva dătător de viață și izbândă.

Alții cred că fericirea e un concept abstract, ceva ce în practică nu există. Aceștia reprezintă polul opus celor lacomi după putere. Nu au încredere în propriile forțe, sunt șterși, iar abilitățile sociale le sunt cam palide. Retrași, monotoni, incapabili de a depăși rutina zilnică, aceștia vor trăi o viață rezumată la a avea ce mânca și a avea ce îmbrăca. Poate că zbuciumul lor interior cu privire la împlinire nu e atât de mare sau poate că e total invers. Nu știu, doar ei au răspunsul. Dar ceea ce știu e că nici ei nu se află prea aproape de fericire.

De ce nu putem oare ca să menținem graficul vieții, în căutarea fericirii, constant? Fără atâtea suișuri și coborâșuri și făra ca punctul maxim să fie atins? Oricum nu e un punct maxim real, în care să găsim ceea ce căutăm, ci e maximul încercărilor noastre zadarnice.

Fericirea e la îndemâna oricui. Trebuie doar s-o lași să se descopere și în viața ta.

Despre temeri, frici și alte cele

Ce este omul? Omul care îl are pe Dumnezeu alături este un om binecuvântat și bogat în înțelepciune, om care vede întotdeauna partea plină a paharului și nu murmură în zadar. Dar cel mai important, acesta este un om care încearcă să biruiască uriașii din viața lui, temeri ce-i bântuie nopțile și îi fărâmițează zilele în minute agonizante.

Omul fără de Dumnezeu este o trestie fragilă, în bătaia vântului. Trestie care se clatină și stă să cadă la fiecare răbufnire a naturii. Trestie pe jumătate ruptă, care nu-și mai poate primi seva atât de necesară supraviețuirii, ci reușește să reziste mai mult din inerție. Omul acesta e dominat de instincte, de patimi, de nevoi primare, lucruri care îl plafonează, ba chiar îl conduc către o stare de involuție. Partea cea mai negativă de-abia acum vine. Răul cel mai păgubos din viața lui sunt temerile, uriașii pe care nu-i poate înfrunta de unul singur și care întotdeauna îl vor face să capituleze, să se predea.
Ce poate fi mai înfricoșător pentru un om decât frica însăși? Frica de eșec e cea mai mare dintre frici. Și tocmai din cauza ei majoritatea oamenilor nu reușesc să-și depășească condiția. Teama de a nu izbuti anumiți pași le taie din fașă avântul. Resemnarea ia locul speranței iar "acceptarea sorții" le servește drept scuză pe parcurs. Uriașul mai sus amintit e frate cu un alt uriaș, pe numele lui- frica de a nu dezamăgi. Acest uriaș este extrem de greu de învins deoarece are la bază un respect de sine puternic diminuat, poate chiar inexistent. Iar lucrul acesta se datorează altor semeni binevoitori care au sădit și alimentat dezaprecierile pe un teren deja nisipos. Oamenii care au înglobată această temere riscă să devină paranoici și să creadă că nu-s buni la altceva decât la a-i dezamăgi pe cei din jurul lor, chiar dacă nu e adevărat întotdeauna. Atunci uriașul le dă lovitura de grație și îi face knock-out prin depresii irecuperabile și stări accentuate de anxietate.

Bineînțeles că mai există și alte temeri dătătoare de frisoane cum ar fi: nesiguranța zilei de mâine, teama de nou, frica de neprevăzut. Aici mă refer la temeri în adevăratul sens al cuvântului, nu la fobii puerile.

Teama mea cea mai mare e cea față de neprevăzut. Teama aceasta se leagă de viitorul meu, de ce va fi după ce absolvesc facultatea. Nu știu ce se va întâmpla după aceea, unde voi ajunge, cum îmi va arăta viitoarea familie sau cum voi îmbătrâni. Știu doar că timpul zboară fără a-i simți fâlfâitul aripilor și că nu-l mai pot întoarce din drum. Și mai știu ceva. Am siguranța că orice s-ar întâmpla în viitor voi avea mereu pe cineva pe care să mă bizuiesc- bunul Dumnezeu. Cu el alături, uriașii îmi vor cădea la picioare indiferent de intensitatea puterii lor!