Totul a început cu niște stropi de ploaie...

Totul a început cu niște stropi de ploaie...

O noapte atipică pentru un popor atât de zbuciumat. O noapte în care dreapta a învins, din nou, stânga. O noapte în care viața politică a unuia dintre candidați se poate încheia brusc, deși deține încă majoritatea parlamentară și frâiele guvernului. O noapte în care România și-a adus aminte de fiii rătăcitori de dincolo de granițe, fii pe care-i blama în 2009, atunci când au ajutat un marinar să se cocoțeze pe fotoliul de la Cotroceni. O noapte în care am realizat iar că votul a fost pro Viorel și anti Viorel.

O noapte la capătul unor șase săptămâni anoste de campanie electorală. O noapte în care Klaus îi poate mulțumi contracandidatului său că s-a făcut knock-out de unul singur. O noapte în care putem vedea efectele dezastruoase ale neadaptării la realitate a tehnicilor de campanie. O noapte care ne demonstrează că simțământul civic al alegătorului român a fost îngropat undeva, acolo, dar care a reieșit la suprafață. O noapte în care manipularea a fost detronată de pe tronul demagogiei românești. O noapte care sper să fie diferită față de noaptea din 17 noiembrie 1996, atunci când nea Emil a fost ales prim gospodar al patriei.

O noapte în care politicienii au început să simtă pe pielea lor ce înseamnă o societate civilă vie și autentică. O noapte care deslușește rolul vital al mediului virtual și rețelelor de socializare. O noapte care sper să însemne un punct de cotitură în politica autohtonă. O noapte care poate aduce marfă proaspătă pentru DNA. O noapte care să intre în manualele de istorie ale copiilor noștri. O noapte în care România are iar, după atâtea decenii, un fruntaș german.

O noapte zero!

Și totul a început cu niște stropi de ploaie...

A te dezbrăca sau nu de sine?

Nu sunt o fire care să vorbească prea mult fără a fi întrebat sau care să se deschidă în fața oricui. Totuși, sunt sociabil, îmi place ironia și umorul aplicat cu bun simț și îmi dau seama când e cazul să recurg la autoironie pentru a destinde atmosfera. Îmi place să câștig, să fiu cel mai bun în ceea ce fac și sunt predispus la a intra în conflicte cu alții pe care îi văd ca pe niște competitori. Nu îmi place să las de la mine și cred că am întotdeauna dreptate. Accept să fiu contrazis doar cu argumente solide care să poată dinamita orice munte. Mă feresc de situațiile în care ar trebui să mă smeresc prea mult în fața celorlalți, iar uneori gândesc că astfel de situații îmi dezvăluie slăbiciunile cui nu trebuie. Cum să vadă alții că sunt vulnerabil și pot fi doborât prin unele chestii? A-mi cere iertare este ultima soluție la care aș apela. Și totuși...

Și totuși e atât de bine când îți ceri iertare. Sentimentul de a te elibera de gândurile negre pe care i le porți altuia nu se poate compara decât cu sentimentul de a te jertfi pentru aproapele tău. A-ți cere iertare înseamnă a apărea gol în fața celuilalt, gol din punctul de vedere al orgoliului, gol din punctul de vedere al stimei de sine. A-ți cere iertare nu înseamnă întotdeauna că răspunsul din partea celeilalte părți implicate va fi unul pozitiv. Poți ajunge să regreți că ai făcut asta, dacă ții în continuare drumul greșit. A-ți cere iertare nu este nici facultativ, nici benevol.

Deși te dezgolești de tine, totuși a-ți cere iertare te îmbracă cu pace. A-ți cere iertare este un atribut al înțelepciunii. A-ți cere iertare este un atribut al unui creștin autentic. A-ți cere iertare este una dintre condițiile pentru a putea fi parte din Cer.

Cine își cere iertare se dezbracă de personalitate, dar cine iartă îl acoperă pe celălalt cu dragostea lui Dumnezeu.

Cine nu are candidați, să-și cumpere!

Cine nu are candidați, să-și cumpere! Noi nu-i dăm pe-ai noștri! Nu renunțăm la niște candidați care joacă ping-pong cu dezbaterile televizate de dinaintea turului doi, din dorința de a nu crea probleme organizatorice televiziunilor și instituțiilor ce ar putea fi părți implicate. Cum să renunțăm, frate, la doi candidați care se completează reciproc atât de bine? Unul are logoree la fiecare apariție publică, iar celălalt nu a trecut încă de stadiul prezentării unui referat în liceu. Nu, noi nu renunțăm la doi români mândri și sinceri, atotcunoscători ai legislației și geografiei autohtone. Ar fi cea mai mare greșeală a țărișoarei noastre, în vremuri aducătoare de război, să renunțe la doi diplomați mesageri ai păcii, care au reușit să unească blocuri politice dușmane.

Fraților, vă îndemn să susțineți cu toată convingerea acești doi candidați. Cine a mai reușit să încuviințeze atâta putere munților Carpați ca ei? Nemților le-a trebuit zidul Berlinului, noi avem natura care împarte țara în două. Și dacă zidul Berlinului a putut fi dărâmat, apăi cu natura nu te pui!
Cine nu are procurori cu doctorat și profesori experți în imobiliare, să împrumute! Dar cine nu are candidați finaliști ca ai noștri, să-și cumpere!

România, țara răului cel mai mic

S-a terminat și primul tur de scrutin atât de mult așteptat de analiștii politici. Nicio surpriză, nicio răsturnare spectaculoasă de situație, niciun car mare dărâmat de vreo buturugă mică. Stânga a depășit în viteză dreapta, fără prea mari dificultăți. Facebookul este rupt în două, posturile naționale de știri fac analize după analize, iar scena politică românească face socoteli cu nemiluita.

Nici măcar nu mai e atât de important cum s-a desfășurat procesul de votare, ce măgării s-au făcut împotriva diasporei românești sau ce categorie de vârstă a votat mai mult. Pe mine altceva mă intrigă. Oare de ce, de fiecare dată când suntem chemați la urne, trebuie să alegem răul cel mai mic? Unde sunt alternativele cu care să se identifice fiecare alegător? De ce sunt forțat să îi pun pe cei doi candidați în balanță și să-mi dau seama în dreptul căruia dintre ei se coboară porumbelul alb mai întâi? De ce trebuie să aleg între un om care este suspectat că a avut implicare în moartea unui procuror și altul care se vrea a fi reprezentantul unei drepte cam strâmbe și fără orizonturi?

De ce Klaus Iohannis este atât de rigid? De ce nu are un discurs ferm și agresiv pe alocuri? De ce nu mizează mai mult pe calitățile pe care le are? Pentru că, slavă Domnului, are cu nemiluita. De ce s-a înconjurat de pușcăriabilii PDL, gen Blaga, Videanu sau Berceanu? S-așa asocierea cu portocala PDL-istă nu i-a adus beneficii, ba chiar poate că i-a făcut rău. Isprăvile șlehtei lui Blaga încă sunt proaspete în memoria alegătorilor, așa că nu văd câștigul lui Iohannis.De ce nu poate mobiliza electoratul împotrivitor lui Ponta?

Părerea mea este că Iohannis are toate calitățile pentru un bun manager. Calitatea de fost inspector școlar și faptul că a schimbat fața Sibiului îl recomandă pentru asta. Totuși avem deja un contraexemplu în Emil Boc. A conduce o administrație locală nu e totuna cu a conduce frâiele unei țări.  Hiba cea mai mare a lui Klaus Iohannis este lipsa de experiență la acest nivel. Nu este un politician desăvârșit. Este departe de actualul președinte al țării. Este departe chiar și de Victor Ponta, din acest punct de vedere. Stilul agresiv nu i se potrivește chiar dacă conducătorii de campanie i-l bagă pe gât. Iohannis are și o oarecare teamă de vorbitul în fața unei audiențe mari, iar acest lucru se poate observa din limbajul sacadat pe care uneori îl folosește. Nu este la fel de alunecos și carismatic precum Băsescu și trebuie să-i dau dreptate lui Dragnea când a spus că datele problemei sunt diferite față de cele din 2009. Mi-e frică de faptul că Ponta îl va mânca de viu în dezbaterile de dinaintea turului doi.

Chiar și așa, profesorul de fizică rămâne varianta cea mai rațională pentru turul doi. Însă Iohannis trebuie să schimbe ceva și trebuie să schimbe destul de repede. Dacă nu se schimbă ceva în campania care urmează, în atitudinea lui și în modul în care-și gestionează atuurile, Klaus Iohannis riscă să înroșească cele 30 de procente ale pierzătorilor din primul tur. Odată cu asta spune Auf Wiedersehen! și carierei politice la nivel central.