sâmbătă, 26 ianuarie 2013

Există cu adevărat iubirea?

Unii spun că dragostea e un concept pentru idealiști, pentru cei ce sunt deconectați de realitate. Că de fapt răutatea e cea care guvernează instinctele și pornirile oamenilor. Iar invidia, mândria, individualismul, egoismul, ura, mânia și ipocrizia sunt aghiotanții răutății, ajutând la autodistrugerea lumii. Și le dau dreptate, cu privire la valorile lumii de astăzi, dar despre dragoste am o altă părere. Nici nu știu cum să numesc iubirea: fenomen, taină, aspirație, experiență? O voi numi banal, trăire. Această trăire nu este nici una abstractă, dar nici una care să merite a fi tratată într-un mod superficial. Merită a fi luată în cel mai serios mod posibil iar o meditație mai profundă la înțelesul ei n-ar strica.

În sens creștinesc, dragostea e cea mai importantă virtute pe care ar putea s-o aibă vreun om. Totodată e prima dintre roadele Duhului Sfânt:"Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea,îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor."(Galateni 5:22-23). Oare de ce, Isus, atunci când a fost întrebat de către un cărturar care este cea mai mare poruncă dintre toate, i-a răspuns:"Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta..." și "Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți"? Oare de ce aceste două porunci conțin verbul a iubi? Le-a spus doar așa ca să se afle în treabă și să scape de cărturarul cel stresant? De fapt, iubirea păstrează în esența ei, linia vieții. Deși lumea actuală e departe de ce se vrea a fi iubirea, opinia mea e că orice om are în interiorul lui un grup cât de mic de atomi ai dragostei. Chiar și cel mai depravat individ are în el o latură bună, și, să nu uităm că oamenii ajung la eșecuri și din cauza circumstanțelor în care se află. Nu încerc să găsesc o scuză pentru cei care au depășit limita degradării, dar asa e. Fiecare om în parte a fost creat pentru a iubi, iar liberul arbitru îi dă posibilitatea de a alege și de a nu se simți îngrădit.

Iubirea este un ocean de dorințe, un râu de umilință și un munte abrupt al sacrificiilor. Munte care poate fi escaladat doar prin înfrânarea rațiunii și eliberarea pasiunilor. Sau, mai degrabă, prin dozarea egală a acestora.

marți, 22 ianuarie 2013

Ai milă


Rațiune, tu mamă a discordiei...
Până când ne vei asupri simțirile?
Nu vezi tu oare
Că fiii tăi te reneagă,
Încercând a fugi din calea ta?
Frica superficialității îi cuprinde,
Într-un tremur al oaselor sfărâmate,
Într-o joacă a ochilor demult uitați...
Mulți s-au pierdut pe calea-ți rătăcită
Unde întunericul răsare în armura lui
Strălucitoare ca dorința unei tinere timide.
Ai milă, mamă a fărădelegilor
Și eliberează-ne din brațul tău hidos!

vineri, 18 ianuarie 2013

Goana după fericire

Oare de ce ne e atât de greu să atingem fericirea? Poate pentru că nu știm cu ce se mănâncă aceasta. O căutăm o viață întreagă în locuri unde ne lăsăm conduși de mintea noastră haotică, ignorând ceea ce ne șoptește spiritul. Știm că nu se găsește acolo dar totuși perseverăm și insistăm în nemărginita noastră lipsă de cunoaștere. Ne arătăm, de fapt, limitele. Arătăm că omul, indiferent de cât de complex structurat este și indiferent de capacitățile extraordinare cu care este înzestrat, are totuși o barieră peste care nu mai poate trece. Un punct maxim care, atunci când e atins, încheie un ciclu și determină începutul altuia. O nouă cursă disperată după ceva care să-i inducă o falsă plăcere.

Majoritatea oamenilor cred că fericirea își are esența în bogăție și putere. Tocmai această falsă impresie îi face avizi după dominație, după influență, ceea ce duce la nașterea unor monștri înlăuntrul lor. Bun, ai putere, tu tai și spânzuri. Și? Acum ce urmează? Te simți împlinit? Sau ai ajuns la concluzia că te-ai luptat în van, cu morile de vânt? Ai realizat că ești victima propriei ignoranțe și că, de fapt, te simți și mai lipsit de speranță? Ei bine, așa-ți trebuie! Trebuia să iei aminte la nenumăratele exemple ale istoriei. Oameni cărora le curgea puterea prin vene și au uitat de latura lor umană. Oameni care au ales să sfârșească în cel mai laș mod posibil, omorându-se. Oameni care trebuiau să arate că au fost demni de puterea pe care au avut-o și să le râdă  în nas problemelor. Oricum oamenii ăștia au fost la mile distanță de fericire. Iar dacă au atins-o vreodată, a fost ceva vremelnic, înșelător. Nicidecum ceva dătător de viață și izbândă.

Alții cred că fericirea e un concept abstract, ceva ce în practică nu există. Aceștia reprezintă polul opus celor lacomi după putere. Nu au încredere în propriile forțe, sunt șterși, iar abilitățile sociale le sunt cam palide. Retrași, monotoni, incapabili de a depăși rutina zilnică, aceștia vor trăi o viață rezumată la a avea ce mânca și a avea ce îmbrăca. Poate că zbuciumul lor interior cu privire la împlinire nu e atât de mare sau poate că e total invers. Nu știu, doar ei au răspunsul. Dar ceea ce știu e că nici ei nu se află prea aproape de fericire.

De ce nu putem oare ca să menținem graficul vieții, în căutarea fericirii, constant? Fără atâtea suișuri și coborâșuri și făra ca punctul maxim să fie atins? Oricum nu e un punct maxim real, în care să găsim ceea ce căutăm, ci e maximul încercărilor noastre zadarnice.

Fericirea e la îndemâna oricui. Trebuie doar s-o lași să se descopere și în viața ta.

duminică, 6 ianuarie 2013

Despre temeri, frici și alte cele

Ce este omul? Omul care îl are pe Dumnezeu alături este un om binecuvântat și bogat în înțelepciune, om care vede întotdeauna partea plină a paharului și nu murmură în zadar. Dar cel mai important, acesta este un om care încearcă să biruiască uriașii din viața lui, temeri ce-i bântuie nopțile și îi fărâmițează zilele în minute agonizante.

Omul fără de Dumnezeu este o trestie fragilă, în bătaia vântului. Trestie care se clatină și stă să cadă la fiecare răbufnire a naturii. Trestie pe jumătate ruptă, care nu-și mai poate primi seva atât de necesară supraviețuirii, ci reușește să reziste mai mult din inerție. Omul acesta e dominat de instincte, de patimi, de nevoi primare, lucruri care îl plafonează, ba chiar îl conduc către o stare de involuție. Partea cea mai negativă de-abia acum vine. Răul cel mai păgubos din viața lui sunt temerile, uriașii pe care nu-i poate înfrunta de unul singur și care întotdeauna îl vor face să capituleze, să se predea.
Ce poate fi mai înfricoșător pentru un om decât frica însăși? Frica de eșec e cea mai mare dintre frici. Și tocmai din cauza ei majoritatea oamenilor nu reușesc să-și depășească condiția. Teama de a nu izbuti anumiți pași le taie din fașă avântul. Resemnarea ia locul speranței iar "acceptarea sorții" le servește drept scuză pe parcurs. Uriașul mai sus amintit e frate cu un alt uriaș, pe numele lui- frica de a nu dezamăgi. Acest uriaș este extrem de greu de învins deoarece are la bază un respect de sine puternic diminuat, poate chiar inexistent. Iar lucrul acesta se datorează altor semeni binevoitori care au sădit și alimentat dezaprecierile pe un teren deja nisipos. Oamenii care au înglobată această temere riscă să devină paranoici și să creadă că nu-s buni la altceva decât la a-i dezamăgi pe cei din jurul lor, chiar dacă nu e adevărat întotdeauna. Atunci uriașul le dă lovitura de grație și îi face knock-out prin depresii irecuperabile și stări accentuate de anxietate.

Bineînțeles că mai există și alte temeri dătătoare de frisoane cum ar fi: nesiguranța zilei de mâine, teama de nou, frica de neprevăzut. Aici mă refer la temeri în adevăratul sens al cuvântului, nu la fobii puerile.

Teama mea cea mai mare e cea față de neprevăzut. Teama aceasta se leagă de viitorul meu, de ce va fi după ce absolvesc facultatea. Nu știu ce se va întâmpla după aceea, unde voi ajunge, cum îmi va arăta viitoarea familie sau cum voi îmbătrâni. Știu doar că timpul zboară fără a-i simți fâlfâitul aripilor și că nu-l mai pot întoarce din drum. Și mai știu ceva. Am siguranța că orice s-ar întâmpla în viitor voi avea mereu pe cineva pe care să mă bizuiesc- bunul Dumnezeu. Cu el alături, uriașii îmi vor cădea la picioare indiferent de intensitatea puterii lor!