Ce este omul? Omul care îl are pe Dumnezeu alături este un om binecuvântat și bogat în înțelepciune, om care vede întotdeauna partea plină a paharului și nu murmură în zadar. Dar cel mai important, acesta este un om care încearcă să biruiască uriașii din viața lui, temeri ce-i bântuie nopțile și îi fărâmițează zilele în minute agonizante.
Omul fără de Dumnezeu este o trestie fragilă, în bătaia vântului. Trestie care se clatină și stă să cadă la fiecare răbufnire a naturii. Trestie pe jumătate ruptă, care nu-și mai poate primi seva atât de necesară supraviețuirii, ci reușește să reziste mai mult din inerție. Omul acesta e dominat de instincte, de patimi, de nevoi primare, lucruri care îl plafonează, ba chiar îl conduc către o stare de involuție. Partea cea mai negativă de-abia acum vine. Răul cel mai păgubos din viața lui sunt temerile, uriașii pe care nu-i poate înfrunta de unul singur și care întotdeauna îl vor face să capituleze, să se predea.
Ce poate fi mai înfricoșător pentru un om decât frica însăși? Frica de eșec e cea mai mare dintre frici. Și tocmai din cauza ei majoritatea oamenilor nu reușesc să-și depășească condiția. Teama de a nu izbuti anumiți pași le taie din fașă avântul. Resemnarea ia locul speranței iar "acceptarea sorții" le servește drept scuză pe parcurs. Uriașul mai sus amintit e frate cu un alt uriaș, pe numele lui- frica de a nu dezamăgi. Acest uriaș este extrem de greu de învins deoarece are la bază un respect de sine puternic diminuat, poate chiar inexistent. Iar lucrul acesta se datorează altor semeni binevoitori care au sădit și alimentat dezaprecierile pe un teren deja nisipos. Oamenii care au înglobată această temere riscă să devină paranoici și să creadă că nu-s buni la altceva decât la a-i dezamăgi pe cei din jurul lor, chiar dacă nu e adevărat întotdeauna. Atunci uriașul le dă lovitura de grație și îi face knock-out prin depresii irecuperabile și stări accentuate de anxietate.
Bineînțeles că mai există și alte temeri dătătoare de frisoane cum ar fi: nesiguranța zilei de mâine, teama de nou, frica de neprevăzut. Aici mă refer la temeri în adevăratul sens al cuvântului, nu la fobii puerile.
Teama mea cea mai mare e cea față de neprevăzut. Teama aceasta se leagă de viitorul meu, de ce va fi după ce absolvesc facultatea. Nu știu ce se va întâmpla după aceea, unde voi ajunge, cum îmi va arăta viitoarea familie sau cum voi îmbătrâni. Știu doar că timpul zboară fără a-i simți fâlfâitul aripilor și că nu-l mai pot întoarce din drum. Și mai știu ceva. Am siguranța că orice s-ar întâmpla în viitor voi avea mereu pe cineva pe care să mă bizuiesc- bunul Dumnezeu. Cu el alături, uriașii îmi vor cădea la picioare indiferent de intensitatea puterii lor!
Omul fără de Dumnezeu este o trestie fragilă, în bătaia vântului. Trestie care se clatină și stă să cadă la fiecare răbufnire a naturii. Trestie pe jumătate ruptă, care nu-și mai poate primi seva atât de necesară supraviețuirii, ci reușește să reziste mai mult din inerție. Omul acesta e dominat de instincte, de patimi, de nevoi primare, lucruri care îl plafonează, ba chiar îl conduc către o stare de involuție. Partea cea mai negativă de-abia acum vine. Răul cel mai păgubos din viața lui sunt temerile, uriașii pe care nu-i poate înfrunta de unul singur și care întotdeauna îl vor face să capituleze, să se predea.
Ce poate fi mai înfricoșător pentru un om decât frica însăși? Frica de eșec e cea mai mare dintre frici. Și tocmai din cauza ei majoritatea oamenilor nu reușesc să-și depășească condiția. Teama de a nu izbuti anumiți pași le taie din fașă avântul. Resemnarea ia locul speranței iar "acceptarea sorții" le servește drept scuză pe parcurs. Uriașul mai sus amintit e frate cu un alt uriaș, pe numele lui- frica de a nu dezamăgi. Acest uriaș este extrem de greu de învins deoarece are la bază un respect de sine puternic diminuat, poate chiar inexistent. Iar lucrul acesta se datorează altor semeni binevoitori care au sădit și alimentat dezaprecierile pe un teren deja nisipos. Oamenii care au înglobată această temere riscă să devină paranoici și să creadă că nu-s buni la altceva decât la a-i dezamăgi pe cei din jurul lor, chiar dacă nu e adevărat întotdeauna. Atunci uriașul le dă lovitura de grație și îi face knock-out prin depresii irecuperabile și stări accentuate de anxietate.
Bineînțeles că mai există și alte temeri dătătoare de frisoane cum ar fi: nesiguranța zilei de mâine, teama de nou, frica de neprevăzut. Aici mă refer la temeri în adevăratul sens al cuvântului, nu la fobii puerile.
Teama mea cea mai mare e cea față de neprevăzut. Teama aceasta se leagă de viitorul meu, de ce va fi după ce absolvesc facultatea. Nu știu ce se va întâmpla după aceea, unde voi ajunge, cum îmi va arăta viitoarea familie sau cum voi îmbătrâni. Știu doar că timpul zboară fără a-i simți fâlfâitul aripilor și că nu-l mai pot întoarce din drum. Și mai știu ceva. Am siguranța că orice s-ar întâmpla în viitor voi avea mereu pe cineva pe care să mă bizuiesc- bunul Dumnezeu. Cu el alături, uriașii îmi vor cădea la picioare indiferent de intensitatea puterii lor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu