Scrisoare către Moșu'

Dragă Moșule,

D-abia aștept ajunul Crăciunului ca să iei aminte la dorințele mele. Și să știi că nu-s puține că doar mă cunoști de atâția ani...Nu mă mulțumesc cu jumătăți de măsură.

În primul rând, îmi doresc ca oamenii să se poată bucura de aceste sărbători ale iernii. Să renunțe la invidie, răutăți, săgeți otrăvite aruncate către cei din jurul lor, patimi și lucruri care nu-și au rostul. Lucruri care le răpesc timp prețios, timp pe care nu-l vor putea răscumpăra dup-aia. Mi-aș dori ca toți să zâmbească și să răspândească în jurul lor bucurie. Să se gândească la alți semeni de-ai lor aflați în nevoie și să aibă o atitudine corectă față de ei. Să dăruiască fără a aștepta ceva în schimb, ci recunoștința din ochii sărmanilor să le fie de-ajuns. Să mediteze la ceea ce contează și să nu aștepte mană cerească. Să realizeze că au ce arăta lumii și să facă diferența atunci când e necesar. Să conștientizeze că trebuie să-și depășească condiția și să nu rămână simpli proletari consumatori de orice le este băgat pe gât.

În cel de-al doilea rând, mi-aș dori ca să distrugi vraja superficialității ce cuprinde pe tot mai mulți. Aș vrea ca  unii dintre ei să renunțe la superioritatea ce o afișează de fiecare dată când au ocazia, superioritate care nici măcar nu a fost câștigată în vreun mod. Aș mai vrea ca ironiile ieftine aruncate în stânga și-n dreapta să se transforme în sfaturi și ajutor acordat celor mai săraci intelectual. Ar fi mult mai util decât un mișto care le dovedește de fapt prostia, în niciun caz așa-zisa superioritate. Totodată, dacă nu mă întind prea mult, ti-aș mai cere ca pseudoșmecheria (mă refer la cei care se cred buricul pământului dacă-s băgați în seamă mai mult decât porția lor zilnică de atenție) să fie înlocuită de maturitate și responsabilitate.

În ultimul rând, aș vrea ca lumea să fie inundată de o iubire reală, de acea agape mult visată, mai presus de eros și philia. O iubire în care să nu judeci, să nu cataloghezi, ci să accepți defectele celuilalt. O iubire perfectă, îndreptată către toți semenii. Poate părea imposibil de luptat împotriva firii umane, dar marile bătălii se câștigă pas cu pas, pregătind fiecare detaliu.

Sper că nu ți-am cerut prea multe și că n-o să arunci scrisoarea mea.

Cu respect,
Un visător.

P.S.: Moșule, tu de fapt nu exiști, așa-i? Copiii, și chiar și oamenii, își pun atâtea speranțe în tine...Și tu ești doar o fantasmagorie. Iar motivul principal al sărbătorilor este adeseori uitat. Cel care ar trebui sărbătorit și care poate împlini dorințele fiecăruia este dat la o parte...Stii ce, Moșule? De fapt poți face ce vrei cu scrisoarea mea, că nu-mi mai pasă!

Întrebări

Oare ne poate oferi viața o a doua șansă de a fi cu persoana iubită? Dar oare merităm noi asta? Sau, după caz, merită persoana iubită o a doua șansă? Am spus 'după caz' deoarece acest lucru depinde de care dintre noi a avut cea mai multă vină atunci când am dat cu piciorul primei șanse. Doar că nu mai are niciun sens a măsura vina, e inutil. Iar părerea mea e că într-o relație vina aparține în egală măsură amândurora. Aparențele sunt cele care ne dau impresia că unul a avut un dram de vină mai mult decât celălalt. Deci nu putem cântări vina, prin urmare întrebarea privind meritul persoanei iubite la o a doua șansă cade. Apare însă altă întrebare...Dacă vreodată Dumnezeu ne va mai îngădui să regăsim în acea persoană tot ceea ce iubeam cândva, vom fi noi capabili sa profităm de oportunitatea ivită? Vom putea privi cu încredere înspre viitor sau ne vom lăsa pradă greșelilor trecutului? Se spune că un lucru dureros înfăptuit de cineva drag ție se iartă dar nu se uită. Nu cred că e universal valabil, ci depinde de la caz la caz și de la persoană la persoană.

Cel mai mare obstacol în calea unui nou început e reticența. Reticența că celălalt nu s-a schimbat și că va continua pe calea ce a dus la adâncirea prăpastiei dintre voi. Răsare o nouă întrebare: putem noi, prin forțele proprii, să schimbăm alți oameni? Nu, nu avem această putere pentru că dacă am avea-o am fi de necontrolat. Noi putem doar să-i manipulăm pe ceilalți iar asta produce o schimbare superficială, de suprafață. Schimbarea adevărată va veni doar prin propria lor voință și prin conștientizarea faptului că altfel nu se poate. Pentru schimbare e nevoie de sprijinul și încrederea noastră necondiționată. Aceea va fi schimbarea reală și durabilă. Acum se naște cea mai dificilă întrebare...Nu ar trebui ca dragostea noastră să fie sinceră și fără echivoc?Sau să-l iubim pe celălalt fără a simți nevoia de a-l impulsiona spre o schimbare? Nu ar trebui să-i acceptăm, fără ezitare, defectele? Așa ar trebui, într-o iubire ideală, doar că suntem oameni. Iar oamenii sunt slabi, fricoși și îndoielnici.

Nu putem schimba natura noastră, pe care am primit-o odată cu păcatul strămoșesc. În schimb putem iubi. Poate că nici măcar n-o să ne apropiem vreodată de iubirea ideală, dar atâta vreme cât știm ce ne-a facut fericiți cândva, o a doua șansă merită încercată. Ar trebui să ne asumăm mai multe riscuri, pentru că dacă nu riști, nu câștigi.

Întrebările care apar sunt multe iar unele dintre ele nu vor avea un răspuns cert până când nu vor fi experimentate. Uneori acestea nu fac altceva decât să ne îndepărteze de esență. Iar ceea ce contează e esența, nu sticluța.

Prima zi

Și iat-o c-a venit. Ziua pe care o așteptam cam de la sfârșitul lunii februarie. Ziua care alungă rigiditatea specifică toamnei și aduce o mobilitate sufletească totală.

Un nou început a venit cu această zi. Un nou ciclu de clișee pe Facebook, de genul "Ningeee" sau alte dulcegării ce caracterizează sezonul. Nu le condamn pentru că, până la urmă, sezonul este unul al dulcegăriilor, al atmosferei de sărbătoare și al dezinvolturii copiilor. Iar iarna este anotimpul meu preferat. Risc să fiu subiectiv- de fapt subiectivismul apare de la început dacă e anotimpul meu preferat- dar asta este. Mă veți înțelege și poate vă veți regăsi în trăirile mele.

După cum spuneam la început este prima zi, după ceva timp, în care m-am simțit din nou în elementul meu. Am ieșit din umilu-mi adăpost pentru a mă aproviziona cu cele de-ale gurii când un vânt destul de tăios mi-a trecut prin păr. Și când spun tăios, mă refer la adevăratul sens al cuvântului, fără a exagera cu nimic. Mă urc în troleibuz și aici văd oameni grăbiți și de-a dreptul deranjați de vremea câinoasă de-afară. De parcă vremea e cauza tuturor problemelor pe care le au. Cred că aveau nevoie de ceva pe care să arunce toată vina pentru nereușitele lor iar ei să fie absolviți. Ca de obicei, legea firii își cere drepturile. Ajung la supermarket și intru. Aici dau de alți oameni grăbiți și obosiți de-atâta agitație, încrâncenați din cauza nesiguranței zilei de mâine. Oare unde o fi speranța, nădejdea unui mâine mai bun decât azi? Unde o fi bucuria de sezon? Totuși să nu uităm că sezonul are ca ax central sărbătoarea Crăciunului, adică nașterea Mântuitorului și nu brazi fițos ornamentați sau exces de grăsimi și alcool. Iarna înseamnă și exuberanță, căldură. Exces de căldură, dar nu din aceea din combustibili care nu se regenerează, ci căldură care se reînnoiește odată cu fiecare zâmbet, cu fiecare scrisoare naivă către Moșul, cu fiecare vis ce a fost lansat către cer. Dar unde-s lucrurile astea? Că oamenii din jurul meu îmi dau impresia că mă aflu într-o Siberie continuă, într-o lume înghețată de griji și nevoi.

Ies din magazin și momentul culminant îmi aduce o explozie de lumină pe chip. Particulele acelea micuțe de apă înghețată mi se izbesc de față, în bătaia nemiloasă a vântului. Particulele pe care le așteptasem ca un copilaș neștiutor. Nu-mi mai trebuie nici fețe zâmbitoare, nici strădanie din partea celor din jurul meu pentru a simți bucuria. Ș-așa cei de pe drum continuă tradiția celor din troleibuz și din supermarket, cu fețe crispate și dezgustate de jocul fulgilor. Nu-mi mai trebuie nimic pentru că acum am totul. Am satisfacția unui om ce tocmai a cucerit Everestul. Și ce că îmi clănțăne dinții-n gură? Și că nu-mi mai simt mâinile? Sau că părul îmi stă în toate direcțiile?

Importantă e ea, prima zi de iarnă adevărată...