Întrebări

Oare ne poate oferi viața o a doua șansă de a fi cu persoana iubită? Dar oare merităm noi asta? Sau, după caz, merită persoana iubită o a doua șansă? Am spus 'după caz' deoarece acest lucru depinde de care dintre noi a avut cea mai multă vină atunci când am dat cu piciorul primei șanse. Doar că nu mai are niciun sens a măsura vina, e inutil. Iar părerea mea e că într-o relație vina aparține în egală măsură amândurora. Aparențele sunt cele care ne dau impresia că unul a avut un dram de vină mai mult decât celălalt. Deci nu putem cântări vina, prin urmare întrebarea privind meritul persoanei iubite la o a doua șansă cade. Apare însă altă întrebare...Dacă vreodată Dumnezeu ne va mai îngădui să regăsim în acea persoană tot ceea ce iubeam cândva, vom fi noi capabili sa profităm de oportunitatea ivită? Vom putea privi cu încredere înspre viitor sau ne vom lăsa pradă greșelilor trecutului? Se spune că un lucru dureros înfăptuit de cineva drag ție se iartă dar nu se uită. Nu cred că e universal valabil, ci depinde de la caz la caz și de la persoană la persoană.

Cel mai mare obstacol în calea unui nou început e reticența. Reticența că celălalt nu s-a schimbat și că va continua pe calea ce a dus la adâncirea prăpastiei dintre voi. Răsare o nouă întrebare: putem noi, prin forțele proprii, să schimbăm alți oameni? Nu, nu avem această putere pentru că dacă am avea-o am fi de necontrolat. Noi putem doar să-i manipulăm pe ceilalți iar asta produce o schimbare superficială, de suprafață. Schimbarea adevărată va veni doar prin propria lor voință și prin conștientizarea faptului că altfel nu se poate. Pentru schimbare e nevoie de sprijinul și încrederea noastră necondiționată. Aceea va fi schimbarea reală și durabilă. Acum se naște cea mai dificilă întrebare...Nu ar trebui ca dragostea noastră să fie sinceră și fără echivoc?Sau să-l iubim pe celălalt fără a simți nevoia de a-l impulsiona spre o schimbare? Nu ar trebui să-i acceptăm, fără ezitare, defectele? Așa ar trebui, într-o iubire ideală, doar că suntem oameni. Iar oamenii sunt slabi, fricoși și îndoielnici.

Nu putem schimba natura noastră, pe care am primit-o odată cu păcatul strămoșesc. În schimb putem iubi. Poate că nici măcar n-o să ne apropiem vreodată de iubirea ideală, dar atâta vreme cât știm ce ne-a facut fericiți cândva, o a doua șansă merită încercată. Ar trebui să ne asumăm mai multe riscuri, pentru că dacă nu riști, nu câștigi.

Întrebările care apar sunt multe iar unele dintre ele nu vor avea un răspuns cert până când nu vor fi experimentate. Uneori acestea nu fac altceva decât să ne îndepărteze de esență. Iar ceea ce contează e esența, nu sticluța.