Despre Crăciun și restaurare

A fost odată ca niciodată o sărbătoare cum nu a fost alta până atunci. Și numele ei era Crăciun. Printre mese îmbelșugate, malluri cu încasări exorbitante, brazi încărcați cu ornamente care mai de care mai kitschizate, cineva a început a se gândi la un cuvânt cheie pentru definirea acestei sărbători.

Care să fie cuvântul? Opulență? Religiozitate? Comemorare? Bunătate?

O, de când s-a pierdut cuvântul cheie al Crăciunului! Sărbătoarea în sine a fost asimilată în cultura popoarelor alterându-se astfel esența. Nu mai contează că te numești creștin, musulman sau ateu, Crăciun să fie! Dă-i 'nainte la sarmale! Injectează-ți alcool în vene, dragă celebratorule al nașterii lui Cristos! Mai contează ce sărbătorești?

Totuși, printre răstălmăciri ale realității, am reușit să aflu cuvântul cheie. Vă spune ceva substantivul restaurare? Crăciunul înseamnă restaurarea celui dintâi rege al omenirii pe tron. 

"Căci un copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat, și domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: "Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veșniciilor, Domn al păcii." El va face ca domnia Lui să crească, și o pace fără sfârșit va da scaunului de domnie al lui David și împărăției lui, o va întări și o va sprijini prin judecată și neprihănire, de acum și-n veci de veci. "

Isaia 9: 6-7

Crăciunul înseamnă restaurarea sufletului, o înnoire a conștiinței adormite. Crăciunul înseamnă retaurarea percepției despre mântuire, restaurare care se termină atunci când ne dăm seama de însemnătatea morții și învierii lui Cristos. Căci un copil ni S-a născut pentru a ne fi dărâmată concepția conform căreia ne-am putea mântui singuri, prin măreția faptelor noastre. Nu, nu ne putem mântui prin forțele proprii. Crăciunul înseamnă restaurarea ordinii firești a lucrurilor. Adam a fost creat fără de păcat până la căderea în ispită. Al doilea Adam, Cristos, nu doar că s-a născut fără de păcat, dar a reușit să biruiască și ispitirea. 

Crăciunul înseamnă împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu. Crăciunul înseamnă Creator și creație laolaltă. Crăciunul înseamnă viață.

De ce prefer femeia introvertită

Prefer femeia introvertită pentru că liniștea ei amplifică liniștea mea. Prefer femeia introvertită pentru că nu vorbește mult și prost. Prefer femeia introvertită pentru că în primul rând este preocupată de introspecție și abia mai apoi de analiza celorlalți. Prefer femeia introvertită pentru că mustește de mister. Prefer femeia introvertită pentru că nu se lasă descoperită decât de cel cu care se află pe aceeași frecvență.

Prefer femeia introvertită pentru că preferă să-și consume energia cu mine și nu cu prietenele ei la o terapie de shopping în grup. Prefer femeia introvertită pentru că, în majoritatea cazurilor, e mai inteligentă decât cea extrovertită. Prefer femeia introvertită pentru că arta face parte din ADN-ul ei. Prefer femeia introvertită pentru că este definită mai mult de emoție decât de rațiune. Prefer femeia introvertită pentru că se refugiază în siguranța intuiției.

Prefer femeia introvertită pentru că e capabilă de sacrificii în spatele cortinei, lăsându-i pe alții pe scenă. Prefer femeia introvertită pentru că profunzimea gândurilor ei nu va fi înțeleasă vreodată de vreo extrovertită. Prefer femeia introvertită pentru că eu însumi sunt un introvertit.

Prefer femeia introvertită pentru că ea m-a preferat pe mine întâi!

Totul a început cu niște stropi de ploaie...

Totul a început cu niște stropi de ploaie...

O noapte atipică pentru un popor atât de zbuciumat. O noapte în care dreapta a învins, din nou, stânga. O noapte în care viața politică a unuia dintre candidați se poate încheia brusc, deși deține încă majoritatea parlamentară și frâiele guvernului. O noapte în care România și-a adus aminte de fiii rătăcitori de dincolo de granițe, fii pe care-i blama în 2009, atunci când au ajutat un marinar să se cocoțeze pe fotoliul de la Cotroceni. O noapte în care am realizat iar că votul a fost pro Viorel și anti Viorel.

O noapte la capătul unor șase săptămâni anoste de campanie electorală. O noapte în care Klaus îi poate mulțumi contracandidatului său că s-a făcut knock-out de unul singur. O noapte în care putem vedea efectele dezastruoase ale neadaptării la realitate a tehnicilor de campanie. O noapte care ne demonstrează că simțământul civic al alegătorului român a fost îngropat undeva, acolo, dar care a reieșit la suprafață. O noapte în care manipularea a fost detronată de pe tronul demagogiei românești. O noapte care sper să fie diferită față de noaptea din 17 noiembrie 1996, atunci când nea Emil a fost ales prim gospodar al patriei.

O noapte în care politicienii au început să simtă pe pielea lor ce înseamnă o societate civilă vie și autentică. O noapte care deslușește rolul vital al mediului virtual și rețelelor de socializare. O noapte care sper să însemne un punct de cotitură în politica autohtonă. O noapte care poate aduce marfă proaspătă pentru DNA. O noapte care să intre în manualele de istorie ale copiilor noștri. O noapte în care România are iar, după atâtea decenii, un fruntaș german.

O noapte zero!

Și totul a început cu niște stropi de ploaie...

A te dezbrăca sau nu de sine?

Nu sunt o fire care să vorbească prea mult fără a fi întrebat sau care să se deschidă în fața oricui. Totuși, sunt sociabil, îmi place ironia și umorul aplicat cu bun simț și îmi dau seama când e cazul să recurg la autoironie pentru a destinde atmosfera. Îmi place să câștig, să fiu cel mai bun în ceea ce fac și sunt predispus la a intra în conflicte cu alții pe care îi văd ca pe niște competitori. Nu îmi place să las de la mine și cred că am întotdeauna dreptate. Accept să fiu contrazis doar cu argumente solide care să poată dinamita orice munte. Mă feresc de situațiile în care ar trebui să mă smeresc prea mult în fața celorlalți, iar uneori gândesc că astfel de situații îmi dezvăluie slăbiciunile cui nu trebuie. Cum să vadă alții că sunt vulnerabil și pot fi doborât prin unele chestii? A-mi cere iertare este ultima soluție la care aș apela. Și totuși...

Și totuși e atât de bine când îți ceri iertare. Sentimentul de a te elibera de gândurile negre pe care i le porți altuia nu se poate compara decât cu sentimentul de a te jertfi pentru aproapele tău. A-ți cere iertare înseamnă a apărea gol în fața celuilalt, gol din punctul de vedere al orgoliului, gol din punctul de vedere al stimei de sine. A-ți cere iertare nu înseamnă întotdeauna că răspunsul din partea celeilalte părți implicate va fi unul pozitiv. Poți ajunge să regreți că ai făcut asta, dacă ții în continuare drumul greșit. A-ți cere iertare nu este nici facultativ, nici benevol.

Deși te dezgolești de tine, totuși a-ți cere iertare te îmbracă cu pace. A-ți cere iertare este un atribut al înțelepciunii. A-ți cere iertare este un atribut al unui creștin autentic. A-ți cere iertare este una dintre condițiile pentru a putea fi parte din Cer.

Cine își cere iertare se dezbracă de personalitate, dar cine iartă îl acoperă pe celălalt cu dragostea lui Dumnezeu.

Cine nu are candidați, să-și cumpere!

Cine nu are candidați, să-și cumpere! Noi nu-i dăm pe-ai noștri! Nu renunțăm la niște candidați care joacă ping-pong cu dezbaterile televizate de dinaintea turului doi, din dorința de a nu crea probleme organizatorice televiziunilor și instituțiilor ce ar putea fi părți implicate. Cum să renunțăm, frate, la doi candidați care se completează reciproc atât de bine? Unul are logoree la fiecare apariție publică, iar celălalt nu a trecut încă de stadiul prezentării unui referat în liceu. Nu, noi nu renunțăm la doi români mândri și sinceri, atotcunoscători ai legislației și geografiei autohtone. Ar fi cea mai mare greșeală a țărișoarei noastre, în vremuri aducătoare de război, să renunțe la doi diplomați mesageri ai păcii, care au reușit să unească blocuri politice dușmane.

Fraților, vă îndemn să susțineți cu toată convingerea acești doi candidați. Cine a mai reușit să încuviințeze atâta putere munților Carpați ca ei? Nemților le-a trebuit zidul Berlinului, noi avem natura care împarte țara în două. Și dacă zidul Berlinului a putut fi dărâmat, apăi cu natura nu te pui!
Cine nu are procurori cu doctorat și profesori experți în imobiliare, să împrumute! Dar cine nu are candidați finaliști ca ai noștri, să-și cumpere!

România, țara răului cel mai mic

S-a terminat și primul tur de scrutin atât de mult așteptat de analiștii politici. Nicio surpriză, nicio răsturnare spectaculoasă de situație, niciun car mare dărâmat de vreo buturugă mică. Stânga a depășit în viteză dreapta, fără prea mari dificultăți. Facebookul este rupt în două, posturile naționale de știri fac analize după analize, iar scena politică românească face socoteli cu nemiluita.

Nici măcar nu mai e atât de important cum s-a desfășurat procesul de votare, ce măgării s-au făcut împotriva diasporei românești sau ce categorie de vârstă a votat mai mult. Pe mine altceva mă intrigă. Oare de ce, de fiecare dată când suntem chemați la urne, trebuie să alegem răul cel mai mic? Unde sunt alternativele cu care să se identifice fiecare alegător? De ce sunt forțat să îi pun pe cei doi candidați în balanță și să-mi dau seama în dreptul căruia dintre ei se coboară porumbelul alb mai întâi? De ce trebuie să aleg între un om care este suspectat că a avut implicare în moartea unui procuror și altul care se vrea a fi reprezentantul unei drepte cam strâmbe și fără orizonturi?

De ce Klaus Iohannis este atât de rigid? De ce nu are un discurs ferm și agresiv pe alocuri? De ce nu mizează mai mult pe calitățile pe care le are? Pentru că, slavă Domnului, are cu nemiluita. De ce s-a înconjurat de pușcăriabilii PDL, gen Blaga, Videanu sau Berceanu? S-așa asocierea cu portocala PDL-istă nu i-a adus beneficii, ba chiar poate că i-a făcut rău. Isprăvile șlehtei lui Blaga încă sunt proaspete în memoria alegătorilor, așa că nu văd câștigul lui Iohannis.De ce nu poate mobiliza electoratul împotrivitor lui Ponta?

Părerea mea este că Iohannis are toate calitățile pentru un bun manager. Calitatea de fost inspector școlar și faptul că a schimbat fața Sibiului îl recomandă pentru asta. Totuși avem deja un contraexemplu în Emil Boc. A conduce o administrație locală nu e totuna cu a conduce frâiele unei țări.  Hiba cea mai mare a lui Klaus Iohannis este lipsa de experiență la acest nivel. Nu este un politician desăvârșit. Este departe de actualul președinte al țării. Este departe chiar și de Victor Ponta, din acest punct de vedere. Stilul agresiv nu i se potrivește chiar dacă conducătorii de campanie i-l bagă pe gât. Iohannis are și o oarecare teamă de vorbitul în fața unei audiențe mari, iar acest lucru se poate observa din limbajul sacadat pe care uneori îl folosește. Nu este la fel de alunecos și carismatic precum Băsescu și trebuie să-i dau dreptate lui Dragnea când a spus că datele problemei sunt diferite față de cele din 2009. Mi-e frică de faptul că Ponta îl va mânca de viu în dezbaterile de dinaintea turului doi.

Chiar și așa, profesorul de fizică rămâne varianta cea mai rațională pentru turul doi. Însă Iohannis trebuie să schimbe ceva și trebuie să schimbe destul de repede. Dacă nu se schimbă ceva în campania care urmează, în atitudinea lui și în modul în care-și gestionează atuurile, Klaus Iohannis riscă să înroșească cele 30 de procente ale pierzătorilor din primul tur. Odată cu asta spune Auf Wiedersehen! și carierei politice la nivel central.

Când țărâna devine actor

privesc  la țărână cum ia forma unei furtuni
dezbrăcate de conștiință
denigrând olarul până la refuz

răscoala face parte din regia acuzatorului
de moravuri ușoare
dar scena este închiriată deja

finalul deschis stârnește hohotele făuritorului de lut
printre uralele unei armate
de critici defilând în adevăr

ce ar fi piesa fără de tăcere?

Cât despre mine, eu și casa mea vom alege dragostea

Da, sunt creștin și nu mi-e rușine să spun asta, deși lumea mă consideră spălat pe creier, retardat sau alte cele. Știu cine sunt și știu care e scopul meu în această viață. Am o identitate clară și nu rătăcesc fără a ști de unde am venit și unde voi pleca. Valorile morale nu sunt îndeajuns pentru descoperirea fericirii. Valorile morale, deși sunt bune, mustesc de incertitudine, la fel ca oricare alt lucru zadarnic de pe această lume. Dar nu vreau să vorbesc despre cum sunt priviți creștinii de către cei din lume, ci altceva mă intrigă. Care este diferența dintre creștinii de azi și fariseii de ieri? După cum v-am spus sunt un creștin care încearcă să-și ghideze viața după Evanghelie. Cam asta se presupune că ar trebui să facă orice creștin evanghelic. Eu înțeleg Evanghelia așa: pe primul loc e dragostea, pe al doilea loc e dragostea, iar pe cel de-al treilea loc e dragostea.

Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștința va avea sfârșit.   1 Corinteni 13:8

Acum, dar, rămân aceastea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.  1 Corinteni 13:13

Dragoste pentru Dumnezeu, dragoste pentru aproapele și dragoste față de vrăjmaș. Dacă Evanghelia înlocuiește Legea, atunci de ce suntem împlinitori ai Legii și nu ai Evangheliei? Dacă Evanghelia înseamnă dragoste, atunci de ce ne pironim privirile înspre Lege și lepădăm dragostea? Dacă suntem împlinitori ai Legii, atunci de ce ne numim creștini evanghelici? Dacă nu avem dragoste, atunci de ce le-o predicăm altora? Dacă astăzi trăim cu Legea atârnată de gât, atunci de ce îi judecăm pe fariseii de ieri?

Religiozitatea și dragostea se anulează reciproc. Ce alegem? A fi creștini evanghelici în adevăratul sens al cuvântului sau a fi creștini religioși? Cât despre mine, eu și casa mea vom alege dragostea.

Prefer dragostea ei

Prefer o dragoste înțeleaptă în detrimentul uneia nebune. Prefer o dragoste care crește în maturitate și nu în intensitate. Prefer o dragoste în care să se consume sentimente puternice pe parcursul unei vieți întregi și nu pe parcursul unor luni sau ani. Prefer o dragoste sănătoasă și altruistă și nu o obsesie bolnavă.

Prefer o dragoste cu ochii deschiși și conectați la realitate, o dragoste în care realizezi că nu-s toate cum le-ai vrea. Prefer o dragoste în care nu-l idealizezi pe celălalt, ci îi observi defectele și le accepți ca și cum ar fi ale tale. Prefer o dragoste în care îți pui laolaltă toate forțele pentru a dezvolta și eficientiza calitățile celuilalt. Prefer o dragoste care dispune de o îndelungă răbdare,  indiferent de mersul acestei lumi. Prefer o dragoste în care iei presiunea de pe umerii celuilalt pe umerii tăi.

 Prefer o dragoste care este construită pe stâncă, în locul uneia care este construită pe nisip. Prefer o dragoste în care atenția întreagă este îndreptată către celălalt și totuși acesta nu devine un idol înălțat pe piedestal. Prefer o dragoste care nu are cuvântul gelozie în vocabular. Prefer o dragoste care să fie întocmai ca a unui copilaș, sinceră și fără motive ascunse.  Prefer o dragoste care să sufere totul, pentru că acea dragoste nu se va transforma vreodată în ură. Prefer o dragoste constructivă și nu una distrugătoare de resurse. Prefer o dragoste în care vata de zahăr savurată în parc are aceeași valoare ca a unui parfum scump dăruit la vreun eveniment din viața celuilalt.

 Prefer o dragoste în care atunci când nu mai poate ea, poți tu și invers. Prefer o dragoste în care căderea celuilalt înseamnă și frângerea ta, deși într-un final îl vei ridica pentru că dispui de energia necesară. Prefer o dragoste mai târzie în locul uneia de liceu. Prefer o dragoste în care forma cea mai înaltă de respect arătată față de celălalt este unirea destinelor sub ocrotirea lui Dumnezeu. Prefer o dragoste care să înceapă cu acest gând de a întemeia o familie. Prefer o dragoste care să gândească mereu la timpul viitor și nu doar să se bucure de prezent.

Prefer o dragoste întemeiată pe o viață spirituală curată. Prefer o dragoste în care plăcerile carnale trec pe plan secundar, iar în prim plan se situează bucuria de a-l ști pe celălalt parte din persoana ta. Prefer o dragoste departe de tiparul actualelor valori promovate de societate.

Prefer dragostea ei.

Iubito, mai presus de tine ești tu

iubito, în lumea noastră versatilă
nu s-au născut vreodată dialoguri învechite,
numai pietre aruncate în zădărnicia minciunii.
păsări pieritoare în marea de fățarnici
ne-au fost gândurile la prima restaurare a albului,
dar cuvântul a biruit, din nou, trecutul răzvrătit.
foamea apusă în noi îndeamnă la înfulecarea chibzuită
a unor adevăruri ciopârțite de visători,
iar potirul conștiinței ne stâmpără imboldurile.

iubito, nicio vârstă a timpului
nu va fi mai presus de ochii tăi.

Cei trei străjeri din cetate

prin venele tale se zbat cetăți întregi,
nebune,
hămesite după seva cunoașterii
albului și negrului.
străjerii ancorați în buricele degetelor
iscodesc cu privirea împrejurimile
realității,
pentru ca nu cumva tăcerea
să jefuiască
ultimul dram de rațiune.

nu mai e mult și lupta cuvântului
va ruina orice ofensivă.

Promisiune la ceas de amiază

iau gândul tău cu mine
și-l ascund la rădăcina primei ploi
de primăvară,
iau neprihănirea ta în mine
și o creionez pe sticla realității
de altădată,
iau adevărul tău pe mine
și-l transform în mantie impermeabilă
pentru cugetul robit
de tulburare.

promit că tot ce iau
va fi bun luat
pentru vecie.

Privind spre dealul renașterii

mă plimbam printre ceruri sălbatice,

iar privirea îmi scăpăta spre dealul numit al căpățânii.

oameni cu fețe sluțite, 

plini de negru în așternuturile

realității,

își vindeau acum și ultima fărâmă

din dumnezeirea

pe care au primit-o la prima frământare a lutului.

biciuiri ale cuvântului, răstălmăciri ale trecutului,

și ignorări ale viitorului

făceau

ca tainele nedestăinuite încă să se facă una

cu adevărul.

ce renaștere!

ploaia de sânge ancorată în lemn noduros

a adus

din nou

suflare peste lut.

În umbra ei

murmurul îngerilor
pare un ecou al zilei de ieri
care se prelinge printre degetele
unei fecioare.
virgula pusă după reprezentația edenică
le transformă
aripile
în stindarde ale adevărului.

totuși,
în dosul umbrei tale
până și îngerii devin defrișări tăcute,
puncte de lumină puțin strâmbe,
ușor de developat
în camera obscură a realității.

De ce a fost creată femeia?

Fiecare bărbat își dorește să înțeleagă modul în care gândește o femeie. Am auzit pe mulți dintre ei spunând că femeile nu pot fi înțelese, că sunt extrem de complicate, și că nici măcar ele nu își înțeleg propriile acțiuni.

În opinia mea, noi, bărbații, nu punem problema cum trebuie. Obiectivul nostru principal nu ar trebui să fie înțelegerea modului lor de a gândi, ci înțelegerea rolului pe care o femeie îl are în viața noastră.

Dumnezeu l-a creat primul pe Adam, din țărâna pământului, pentru a păzi grădina Edenului. Totuși, singurătatea bărbatului l-a îndemnat pe Creator să îi întocmească un ajutor potrivit. Este extrem de important a remarca faptul că femeia nu a fost creată din țărână, cum a fost plămădit bărbatul, ci din coasta acestuia. 

Metaforic vorbind, femeia a fost creată ca o completare a bărbatului, pentru ca simbioza să fie una perfectă. 

Sela este termenul ebraic folosit pentru coastă, care pe lângă sensul comun cunoscut de toți, mai înseamnă și latură. Este evident că femeia a luat viață pentru a sta alături de bărbat, fiind valabilă și reciproca.

Numele de femeie a fost pus de Adam. În evreiește, corespondentul pentru  bărbat este iș, iar termenul de femeie se traduce ca ișa. Vedem și aici că femeia este o întregire a bărbatului.

Așadar, dragi bărbați, care este rolul femeii în viața noastră?

Viața bărbatului, fără un ajutor potrivit, nu poate duce la nimic bun, ci doar la căutări îndelungi și zadarnice, căutări care nu fac altceva decât să îl ducă spre moartea lăuntrică.

Unei femei trebuie să i se ofere dragoste în fiecare privire, adevăr în fiecare vorbă, și sprijin în fiecare sfat. Femeia necesită să fie privită ca un dar din partea Divinității, dar a cărui valoare este inestimabilă. Totodată, femeia este piesa fără de care puzzle-ul vieții noastre nu ar putea fi complet.

Femeia este singura cale către cunoașterea sinelui, dar și către apropierea de Dumnezeu. Femeia ar trebui să fie unica formă de meditație a bărbatului.

Faptul că de cele mai multe ori modul lor de a gândi ne bagă în ceață nu face altceva decât să sporească intriga. Tocmai de aceea misterul ar trebui să fie lăsat exact așa cum e el. De fapt, oricum nu va fi elucidat vreodată.

Bărbaților, iubiți femeia din viața voastră pentru că rolul ei este vital! 

Corida a luat sfârșit

Stătea la fereastră cu privirea pierdută, asemeni unei neguri care se risipește printre cuvintele răsăritului. Un răsărit de soare, răsăritul unui nou început sau răsăritul literelor sacre din trupul dragostei...Cine mai știe?

Mă simțeam neputincios, ca și cum importanța căpruiului meu ar fi fost diminuată. Toată creativitatea mea se lupta pentru a furniza soluții, soluții care încetau să apară. Soluții pentru a ridica praful de pe coperta orizontului ei. Până la urmă, curajul a răspuns chemării mele și a sosit cu armura-i pregătită, așa cum îi stă bine unui cavaler al conștiinței. M-am apropiat de ea, i-am cuprins inocența în brațele mele încercate de greșeli, și am întrebat-o timid:

- Iubito, de ce stăruiești în a opri timpul în loc prin tăcerea ta?

S-a întors, m-a privit plină de amărăciune, și mi-a răspuns:

- Privesc oamenii și îmi dau seama că cenușiul predomină totul în jurul meu. Goana lor ciudată e cenușie, solidaritatea lor e cenușie, până și fețele lor sunt cenușii. Unde e dragostea în toate aceste rătăciri deșarte? Unde e chipul și asemănarea lui Dumnezeu în noi? Chiar atât de adânc îngropat este 1 Corinteni 13 în nechibzuirea noastră?

Teama mi-a fost alungată, deși intuiția îmi șoptise încă de la început cu ce se confruntă ea. Trecusem și eu prin aceleași frământări cândva. Acum mă simțeam ca un matador, pregătit să dobor orice taur al incertitudinii. Mi-am luat spada, muleta și am intrat în arena răspunsurilor.

- Draga mea, fiecare celulă care compune omul este scăldată în dragoste. La început cenușiul nu a fost cenușiu, ci albul stăpânea peste tot. Cugetul a fost alb, făgăduința zburda în alb, până și iluzia emana perspective albe. Neascultarea omului, însă, a adus o fisură mică albului, fisură cât o clipă de neveghere. Negrul a stat la pândă cale de o lungime de minciună și a profitat de fisura produsă. S-a amestecat tot mai mult cu adevărul și neprihănirea, și astfel a luat naștere cenușiul acesta pe care ființa ta l-a observat. Dar albul fiecărui om nu a murit. Albul bărbatului se găsește în suita de sărutări sfioase, scursă de pe buzele femeii. Iar albul femeii este sinonim cu maturitatea bărbatului. Albul nu va pieri niciodată, la fel cum dragostea nu va pieri niciodată. Pentru că acestea două sunt, de fapt, unul și același lucru. Singura rezolvare la cenușiul care ne înconjoară constă în a ne păstra albul nostru intact. Într-un final muzicalitatea nevinovăției noastre va doborî surditatea lor.

Lumina a cuprins chipul ei, fapt care mi-a dovedit că am omorât taurul. 

- Știu că albul tău va survola întotdeauna neajunsurile mele, dragule.

Arena era în delir. Corida luase sfârșit.