Corida a luat sfârșit

Stătea la fereastră cu privirea pierdută, asemeni unei neguri care se risipește printre cuvintele răsăritului. Un răsărit de soare, răsăritul unui nou început sau răsăritul literelor sacre din trupul dragostei...Cine mai știe?

Mă simțeam neputincios, ca și cum importanța căpruiului meu ar fi fost diminuată. Toată creativitatea mea se lupta pentru a furniza soluții, soluții care încetau să apară. Soluții pentru a ridica praful de pe coperta orizontului ei. Până la urmă, curajul a răspuns chemării mele și a sosit cu armura-i pregătită, așa cum îi stă bine unui cavaler al conștiinței. M-am apropiat de ea, i-am cuprins inocența în brațele mele încercate de greșeli, și am întrebat-o timid:

- Iubito, de ce stăruiești în a opri timpul în loc prin tăcerea ta?

S-a întors, m-a privit plină de amărăciune, și mi-a răspuns:

- Privesc oamenii și îmi dau seama că cenușiul predomină totul în jurul meu. Goana lor ciudată e cenușie, solidaritatea lor e cenușie, până și fețele lor sunt cenușii. Unde e dragostea în toate aceste rătăciri deșarte? Unde e chipul și asemănarea lui Dumnezeu în noi? Chiar atât de adânc îngropat este 1 Corinteni 13 în nechibzuirea noastră?

Teama mi-a fost alungată, deși intuiția îmi șoptise încă de la început cu ce se confruntă ea. Trecusem și eu prin aceleași frământări cândva. Acum mă simțeam ca un matador, pregătit să dobor orice taur al incertitudinii. Mi-am luat spada, muleta și am intrat în arena răspunsurilor.

- Draga mea, fiecare celulă care compune omul este scăldată în dragoste. La început cenușiul nu a fost cenușiu, ci albul stăpânea peste tot. Cugetul a fost alb, făgăduința zburda în alb, până și iluzia emana perspective albe. Neascultarea omului, însă, a adus o fisură mică albului, fisură cât o clipă de neveghere. Negrul a stat la pândă cale de o lungime de minciună și a profitat de fisura produsă. S-a amestecat tot mai mult cu adevărul și neprihănirea, și astfel a luat naștere cenușiul acesta pe care ființa ta l-a observat. Dar albul fiecărui om nu a murit. Albul bărbatului se găsește în suita de sărutări sfioase, scursă de pe buzele femeii. Iar albul femeii este sinonim cu maturitatea bărbatului. Albul nu va pieri niciodată, la fel cum dragostea nu va pieri niciodată. Pentru că acestea două sunt, de fapt, unul și același lucru. Singura rezolvare la cenușiul care ne înconjoară constă în a ne păstra albul nostru intact. Într-un final muzicalitatea nevinovăției noastre va doborî surditatea lor.

Lumina a cuprins chipul ei, fapt care mi-a dovedit că am omorât taurul. 

- Știu că albul tău va survola întotdeauna neajunsurile mele, dragule.

Arena era în delir. Corida luase sfârșit.