Au fost odată ca niciodată trei partide mari și late, pe scena politică românească. Unu-i PSD-ul, unu-i PNL-ul și altu-i PDL-ul. Zmeul cel mare și temut din fruntea PDL-ului, numitul Traian, făcea cam ce voia prin împărăția pe care o conducea. Nimeni nu-i stătea în cale, iar sfetnicii ce-i avea în preajmă nu făceau altceva decât să-i întărească megalomania, de care suferea. Cum tăia și spânzura zmeul nostru, iată că doi voinici se hotărâră să îi facă de petrecanie. Așa că, deși luptau pentru țeluri diferite, voinicul Crin și cu voinicul Victor puseră de o alianță. Alianța asta trebuia să apere împărăția împotriva faptelor mișelești ale zmeului. Cei doi voinici au denumit-o, fără prea multă imaginație, USL.
Trecu ceva timp de la alianța voinicilor și iată că se ivi ocazia de câștigare a frâielor împărăției. Profitând de câteva greșeli grele dar necesare ale spânului Boc și mizând pe antipatia tot mai pronunțată a poporului față de zmeu, voinicii noștri au dobândit cele mai înalte funcții, după cea de împărat deținută încă de Traian. Dar nu era de-ajuns.
La orizont se ivi oportunitatea unei alte bătălii, și anume câștigarea majorității dregătoriilor din împărăție. Cheia luptei se afla la locuitori, din nou. Încrederea lor trebuia câștigată pentru ca voinicii să poată avansa cu planul lor diabolic. Norocul face că oamenii erau atât de scârbiți de tabăra zmeului încât au hotărât sa meargă pe mâna voinicilor. Zis și făcut. Alianța lor a câștigat mai mult de jumătate din dregătoriile împărăției ceea ce a reprezentat un pas important pentru bătălia finală. Dar tot nu era de-ajuns.
Voinicii noștri hotărâră, în cele din urmă, să dea asaltul final pentru debarcarea zmeului. N-au mai ținut cont de conduita lor de voinici și au încercat, prin orice mijloace, să-l elimine pe zmeu din peisaj. Însă pentru a le reuși și acest ultim pas aveau nevoie de ceva. De ce anume aveau ei nevoie? Exact, de bunăvoința poporului. Poporul, însă, se cam săturase de acest joc de-a șoarecele și pisica dintre zmeu și voinici așa că dezinteresul lor l-a avantajat, în mod decisiv, pe Traian (Dacă nu am ști, am putea spune că Traian nu e zmeu, ci pisică cu nouă vieți deoarece tot timpul aterizează în picioare. E mai greu de ucis și decât voinicul modern, Bruce Willis). Iată cum bătălia finală a fost, de fapt, un mare fâs. Crin și Victor rămaseră cu buza umflată. Mai aveau, totuși, frâiele împărăției în mâini.
Cum conduceau ei împărăția, întotdeauna în dezacord total cu zmeul-că doar așa le stă bine unor voinici, iată că au uitat de bunele intenții de care erau mânați, la inceputurile lor. Au început să fie din ce în ce mai asemănători cu zmeul și acoliții lui, poate chiar să-i întreacă.
Basmul acesta autohton încă nu are un final. Și probabil că nu va avea niciodată atâta vreme cât conducătorii clasei noastre politice își vor urma cu ferocitate doar propriile interese și vor uita de interesele țării. În special acum, în campania electorală, se va da o altă luptă între voinici și zmeu. Și oricum se va termina, tot poporul va avea de tras. De ce? Deoarece cultura politică a românului e sublimă dar lipsește cu desăvârșire...
Trecu ceva timp de la alianța voinicilor și iată că se ivi ocazia de câștigare a frâielor împărăției. Profitând de câteva greșeli grele dar necesare ale spânului Boc și mizând pe antipatia tot mai pronunțată a poporului față de zmeu, voinicii noștri au dobândit cele mai înalte funcții, după cea de împărat deținută încă de Traian. Dar nu era de-ajuns.
La orizont se ivi oportunitatea unei alte bătălii, și anume câștigarea majorității dregătoriilor din împărăție. Cheia luptei se afla la locuitori, din nou. Încrederea lor trebuia câștigată pentru ca voinicii să poată avansa cu planul lor diabolic. Norocul face că oamenii erau atât de scârbiți de tabăra zmeului încât au hotărât sa meargă pe mâna voinicilor. Zis și făcut. Alianța lor a câștigat mai mult de jumătate din dregătoriile împărăției ceea ce a reprezentat un pas important pentru bătălia finală. Dar tot nu era de-ajuns.
Voinicii noștri hotărâră, în cele din urmă, să dea asaltul final pentru debarcarea zmeului. N-au mai ținut cont de conduita lor de voinici și au încercat, prin orice mijloace, să-l elimine pe zmeu din peisaj. Însă pentru a le reuși și acest ultim pas aveau nevoie de ceva. De ce anume aveau ei nevoie? Exact, de bunăvoința poporului. Poporul, însă, se cam săturase de acest joc de-a șoarecele și pisica dintre zmeu și voinici așa că dezinteresul lor l-a avantajat, în mod decisiv, pe Traian (Dacă nu am ști, am putea spune că Traian nu e zmeu, ci pisică cu nouă vieți deoarece tot timpul aterizează în picioare. E mai greu de ucis și decât voinicul modern, Bruce Willis). Iată cum bătălia finală a fost, de fapt, un mare fâs. Crin și Victor rămaseră cu buza umflată. Mai aveau, totuși, frâiele împărăției în mâini.
Cum conduceau ei împărăția, întotdeauna în dezacord total cu zmeul-că doar așa le stă bine unor voinici, iată că au uitat de bunele intenții de care erau mânați, la inceputurile lor. Au început să fie din ce în ce mai asemănători cu zmeul și acoliții lui, poate chiar să-i întreacă.
Basmul acesta autohton încă nu are un final. Și probabil că nu va avea niciodată atâta vreme cât conducătorii clasei noastre politice își vor urma cu ferocitate doar propriile interese și vor uita de interesele țării. În special acum, în campania electorală, se va da o altă luptă între voinici și zmeu. Și oricum se va termina, tot poporul va avea de tras. De ce? Deoarece cultura politică a românului e sublimă dar lipsește cu desăvârșire...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu